se reîntorc, zise el. Adevărul este că nu mai putem îndura această povară pe suflet.” După două nopți, Ursula îl văzu din nou pe Prudencio Aguilar, în baie, spălîndu-și cu smocul de rogoz sîngele închegat de pe gît. În altă noapte îl văzu plimbîndu-se prin ploaie. Istovit de halucinațiile femeii sale, José Arcadio Buendía ieși în curte, înarmat cu lancea. Mortul era acolo, avînd aceeași expresie de tristețe.

— Du-te la dracu! îi strigă José Arcadio Buendía. Ori de cîte ori vei reveni te voi ucide din nou.

Prudencio Aguilar nu plecă și José Arcadio Buendía nu îndrăzni să arunce cu lancea în el. De atunci nu mai avu odihnă. Nesfîrșita suferință cu care-l privise mortul în ploaie, nostalgia profundă pe care o avea după lumea celor vii, febrilitatea cu care cerceta casa căutînd un pic de apă ca să-și umezească smocul de rogoz, nu încetară de a-l obseda. „Trebuie că suferă greu, îi spuse Ursulei. Se vede că se simte foarte însingurat.” Ursula se înduioșase atît de mult, încît, data următoare cînd îl văzu pe mort ridicînd capacul oalelor de pe cuptor, înțelese ce căuta și de atunci punea castroane pline cu apă în colțurile casei. Într-o noapte cînd îl găsi spălîndu-și rănile chiar în camera sa, José Arcadio Buendía nu mai putu rezista.

— Află, Prudencio, îi zise el. Ne vom duce din satul acesta cît vom putea mai departe și nu vom mai pune niciodată piciorul aici. Acum poți pleca liniștit.

Și așa au pornit să treacă munții. Mai mulți prieteni de-ai lui José Arcadio Buendía, tineri ca și el, ispitiți de aventură, își goliră casele și luară cu ei femeile și copiii spre țara pe care nu le-o făgăduise nimeni. Înainte de a pleca, José Arcadio Buendía îngropă lancea în curte și junghie unul după altul magnificii săi cocoși de luptă, încredințat că în felul acesta îi va asigura puțină odihnă lui Prudencio Aguilar. Ursula nu luă cu ea decît un cufăr cu trusoul de tînără căsătorită, cîteva unelte casnice și micul sipet cu piesele de aur pe care le moștenise de la tatăl ei. Nu și-au trasat nici un itinerar precis. Se străduiră doar să înainteze în sensul opus drumului către Riohacha, ca să nu lase urme și să nu întîlnească persoane cunoscute. Era o expediție absurdă. După patrusprezece luni, cu stomacul răvășit de carne de maimuță-veveriță și de fiertură de năpîrci, Ursula născu un băiat ale cărui părți trupești erau toate omenești. Ea parcursese jumătate din drum într-un hamac atîrnat de un par pe care doi oameni îl cărau în spate, deoarece picioarele i se umflaseră în chip monstruos și varicele îi plesneau ca niște bășici. Cu toate că te durea inima să-i vezi cu burțile umflate și cu ochii holbați de moarte, copiii rezistaseră mai bine decît părinții lor în călătoria care se dovedise a fi pentru ei, în cea mai mare parte a timpului, un izvor de distracții. Într-o dimineață, după mai bine de doi ani de mers, ei au fost primii muritori care au descoperit versantul de apus al munților. De pe piscul pierdut în nori contemplară imensa suprafață de apă a mlaștinei care se întindea pînă la celălalt capăt al lumii. Totuși, n-au întîlnit niciodată marea. Într-o noapte, după ce rătăciseră luni de zile într-o zonă de smîrcuri, acum foarte departe de ultimii băștinași întîlniți în drum, poposiră pe prundul unui rîu ale cărui ape semănau cu un torent de sticlă înghețată. Cu ani mai tîrziu, în timpul celui de al doilea război civil, colonelul Aureliano Buendía încercă să treacă pe același drum pentru a ataca Riohacha prin surprindere, însă după șase zile de mers își dădu seama că e o nebunie. Cu toate acestea, în noaptea în care poposiră lîngă rîu, micul grup al tovarășilor tatălui său avea o înfățișare de naufragiați pierduți cu totul, în schimb efectivul său sporise în timpul expediției și fiecare se simțea pregătit (după cum s-a și întîmplat) să moară de bătrînețe. În noaptea aceea, José Arcadio Buendía visă că în locul acela se înălța un oraș plin de animație, cu case ale căror ziduri erau făcute din oglinzi. Întrebă ce oraș era acesta și i se răspunse cu un nume pe care nu-l auzise niciodată, care nu avea nici o semnificație, dar care în visul său avea o rezonantă supranaturală: Macondo. În ziua următoare îi convinse pe oamenii săi că nu vor mai găsi niciodată marea. Le porunci să doboare copacii pentru a deschide un luminiș în apropierea cursului apei, în partea rîului unde aerul era mai răcoros și acolo întemeiară satul.

José Arcadio Buendía nu ajunse să-și explice visul despre casele cu ziduri făcute din oglinzi pînă în ziua cînd făcu cunoștință cu gheața. Atunci socoti că i-a înțeles semnificația profundă. Se gîndi că într-un viitor apropiat se vor putea fabrica blocuri de gheață pe scară mare, pornind de la o materie primă atît de comună cum este apa, și se vor putea construi cu ea noile case ale statului. Macondo va înceta de a mai fi acea localitate toridă în care balamalele și zăvoarele se încovoiau din pricina căldurii, pentru a se preschimba într-o stațiune de iarnă. Dacă n-a dat curs încercărilor de amenajare a unei fabrici de gheață, pricina era că pe atunci se dedicase cu totul educației fiilor săi, îndeosebi a lui Aureliano care, de la început manifestase înclinări neobișnuite pentru alchimie. Laboratorul fu curățat de praf. Revizuind însemnările lui Melchiade, de dată aceasta cu tot calmul, fără acea exaltare pe care o stîrnește noutatea, zăboviră multă vreme încercînd cu răbdare să separe aurul Ursulei din rămășițele carbonizate lipite de fundul căldării.

Tînărul José Arcadio aproape că nici nu a luat parte la această treabă. În timp ce tatăl lor nu se uita și nu se gîndea decît la atanorul său, încăpățînatul de fiu-său mai mare, care a fost întotdeauna prea mare pentru vîrsta lui, se transforma într-un adolescent gigantic. Vocea i se schimbă. Buza i se umbri cu un început de tuleie. Într-o seară, Ursula intră în odaie în timp