— Pe ăsta să-l bei fără grabă, domnule profesor, glumi Egor.

Avea poftă de vorbă, de mărturisiri.

— Am uitat să te întreb cum faci descoperirile arheologice, spuse el.

— Simplu, începu profesorul, foarte simplu…

Dar se opri, sugrumat. Se priviră o clipă în ochi, adînc, fiecare încercînd să înțeleagă dacă și celălalt a simțit același lucru, același început de groază și apoi apucară aproape deodată paharele de coniac și le sorbiră dintr-o înghițitură. Profesorul nu-și mai strivi fața în palme. Dimpotrivă, de data aceasta alcoolul îi făcuse bine. Nu cuteză totuși să-l întrebe pe Egor; ghicise din privirile lui că avusese aceeași penibilă impresie, aceeași dezgustătoare groază. Să simți cum cineva se apropie de tine și se pregătește să te asculte, cineva pe care nu-l vezi, dar a cărui prezență o simți în bătaia sîngelui și o recunoști în sclipirea ochilor vecinului tău…

Amîndoi se pregătiră să vorbească despre altceva. Egor căută repede un subiect, un pretext. Ceva foarte departe de camera această, de ceasul de față. Cîteva clipe, mintea nu putu descoperi nimic. Înțepenise. Și nici măcar nu îi era frică. Simțise atunci ceva care nu se putea asemăna cu nimic. Un dezgust monstruos, amestecat cu groază. Cîteva clipe numai. A fost destul să pună mîna pe pahar și să golească deodată un deget de coniac pentru ca totul să se limpezească.

— Ați fost vreodată la Marsilia? întrebă el brusc, apucînd sticla și turnînd din nou în pahare.

— Am fost, cam demult, răspunse repede profesorul, imediat după război. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci…

— Este acolo un bar, chiar lîngă hotelul Savoy, continuă volubil Egor. Îi spune L’etoile Marine, îmi aduc foarte bine aminte, așa îi spune. Acolo e obiceiul că, dacă îți place coniacul, să începi să cînți…

— Excelentă idee! spuse profesorul. Dar eu n-am voce…

Egor îl privi cu dispreț: Îi e frică să cînte, îi e rușine. Duse paharul la nări și îl mirosi cu putere. Sorbi o înghițitură, apoi își aplecă puțin capul pe spate și începu, tărăgănat:

Les vieilles de notre pays Ne sont pas de vieilles moroses, Elles portent des bonnets roses…[1]

[1] Les Vieilles De Notre Pays: cîntec compus de Charles Levadé pe versuri de André Dassary (n. r.)

Domnul Nazarie auzi cîteva bătăi în ușă și se hotărî să se trezească de-a binelea. De o jumătate de ceas se lupta cu somnul. Deschidea ochii, simțea înviorarea dimineții, lumina crudă din odaie, apoi adormea iar. Un somn ușor, întrerupt, dar cu atît mai balsamic. Parcă ar fi prelungit o beatitudine pe care anevoie ar mai fi putut-o redobîndi. Cu cît rezistența era mai tenace, cu atît alunecarea în somn era mai balsamică. Încă o clipă, încă una… Parcă în adîncul somnului stăruia necontenit vie certitudinea că fericirea aceasta e efemeră, că în curînd se va desprinde din acea dulce plutire și va fi zvîrlit întreg în lumina de afară. Bătăile în ușă îl treziră într-adevăr definitiv…

— Săru’ mîna!

O femeie aproape bătrînă intră în odaie cu laptele.

— E tîrziu, cred că e foarte tîrziu, spuse d-l Nazarie.

Femeia zîmbi și-i ocoli privirile.

Domnul Nazarie își frecă fruntea, îl durea puțin capul și își simți gura amară. Îl cuprinse deodată părerea de rău că întîrziase atîta în pat. Beatitudinea din care se dezlipise atît de greu i se păru acum dezgustătoare. Se simțea, în același timp, obosit, trist, deznădăjduit, fără nici un motiv; cum se simțea întotdeauna cînd se deștepta întîia oară într-o odaie străină. Un mare și neînțeles gol lăuntric; zădărnicia zădărniciilor… Dar își aduse aminte de paharele cu coniac pe care le băuse noaptea, și furia împotriva lui însuși crescu. Așa, să bei fără nici un sens, să-ți macini timpul cu un pierde-vară…

— Dacă vreți apă caldă, conașule, spuse femeia.

Nu, în nici un caz apă caldă. Domnul Nazarie simțea nevoia să se pedepsească într-un fel, să se chinuie. Cu ce plăcere se va spăla pe corp cu apa aceea rece…

Femeia închise ușa și d-l Nazarie sări din pat cu zgomot. Amețeala și ușoara durere de cap stăruiau. Își umplu ligheanul cu apă rece și începu să se spele. Întîmplările de astă-noapte ieșeau la iveală una cîte una. Îi venea să rîdă. Ce imbecile năluciri, ce frică fără rost! E suficient să privești puțin în jurul tău, lumina asta, răcoarea asta de toamnă, laptele ăsta fierbinte cu aburi curați și blînzi, ca să-ți dai seama de nevrednicia tuturor închipuirilor. Și nici măcar n-am învățat să fumez, își spuse d-l Nazarie în oarecare ironie, îmbrăcîndu-se. Se așeză apoi la masă și sorbi ceașca cu lapte pînă la fund, fără să se atingă de dulceață și de unt. Rupse un colț de pîine prăjită și se pregăti să-și termine toaleta, ronțăind. Masa de aseară n-a fost faimoasă, își aminti el. Dacă nu m-aș fi intoxicat cu coniac, aș fi avut azi o foame de lup. Masa n-a fost faimoasă și asta au observat toți. Friptura mirosea a oaie, zarzavatul era opărit. Noroc de mămăliga cu brînză și smîntînă. Zîmbi privindu-se în oglindă. Am uitat să mă rad. Poate de aceea m-a întrebat de apa caldă. Acum e prea tîrziu, am să mă rad tot atît de bine și cu apă rece…

Fără grabă, își scoase din valiză aparatul de ras și începu să se săpunească. O melodie tristă, lentă îi coborî încet din amintire. Cîteva clipe, cîntecul pluti inform, zbătîndu-se, pierzîndu-se și înfiripîndu-se din nou:

Les vieilles de notre pays…

Asta cînta Egor azi-noapte, își aminti el cu plăcere. Își aminti și împrejurarea care îl făcuse pe pictor să cînte. Simțise și el același lucru, își spuse