d-l Nazarie zîmbind. Cu ce ușurință zîmbea acum, cît de depărtată și de ridicolă i se părea acum scena de azi-noapte. Se săpunea cu mai multă voie bună. Și cu toate acestea, mi s-a părut că m-ascultă cineva, îmi aduc foarte bine aminte. Și la masă… Atunci a fost ceva mai grav, într-adevăr a fost ceva mai grav. Dar e atîta lumină în odaie, atîta certitudine în pereții albi, în fragmentul de cer clar pe care îl vede în oglindă, în mirosul de săpun pe care îl simte învăluindu-i fața…

D-l Nazarie își fixează lama cu atenție; fiecare gest îi face plăcere, fiecare lucru pe care îl apucă în mînă. Începe să se radă frumos, privindu-se în oglindă, micșorîndu-și gura și încercînd să facă lucrul acesta cu grație, nu cumva buzele rotunjite prea brutal să strice simetria feței.

D-l Nazarie își petrecu dimineața plimbîndu-se la întîmplare peste cîmpuri. Gîndurile nu-i erau deloc la preistorie. De altfel, nimic nu-l făcea să nădăjduiască vreo săpătură cu noroc în aceste șesuri prea întinse, prea monotone. În partea de miazănoapte a conacului, spre sat, începeau movilele, dar d-l Nazarie apucase voit în direcția potrivnică. Era încă atît de frumos pe aici înaintea arăturilor de toamnă. Nici un nor, nici o umbră pe tot cuprinsul și totuși soarele nu era obositor, paseri necunoscute se avîntau în văzduh, se auzeau cosași și greieri. O imensă liniște, vie, neîncremenită. Chiar pasul omului se topea în masa aceea muzicală de sunete mici care alcătuiau laolaltă liniștea și singurătatea cîmpiei. Glorioasa cîmpie munteană, sublinie d-l Nazarie. Încă două-trei săptămîni și vacanța e definitiv încheiată. Bucureștii, examenele studenților, cabinetul de lucru. Cel puțin dacă am izbuti să sfîrșim cu bine la Bălănoaia…

Se întoarse la conac cu puține minute înainte de ora mesei. Întîlni pe Simina, plimbîndu-se singură prin parc.

— Bună dimineața, duduie! îi spuse el cordial.

— Bună dimineața, domnule profesor, răspunse fetița zîmbind. Ați dormit bine? Are să vă întrebe și mama același lucru, dar voiam să vă întreb întîi eu…

Zîmbetul i se transformă pe nesimțite într-un rîs scurt, tăcut. Profesorul nu-și putea lua ochii de pe figura ei neasemuit de frumoasă. Parcă ar fi fost o păpușă; o frumusețe atît de perfectă, încît părea artificială. Chiar și dinții erau prea strălucitori, părul prea negru, buzele prea roșii…

— Am dormit admirabil, duduiță, spuse d-l Nazarie apropiindu-se de ea și încercînd să-i treacă mîna prin bucle.

E într-adevăr un copil-minune. Dar, ajuns cu palma deasupra capului fetiței, îi fu deodată teamă s-o mîngîie. Îl intimida zîmbetul ei. Își retrase mîna cu stîngăcie. Simina nu mai e un copil; nouă ani, așa i-au spus aseară, dar cîtă feminitate în mersul ei, cîte farmece în gesturile ei mici și rotunde.

— Nu l-ați ținut pe d-l Egor de la lucru azi-noapte? întrebă șiret Simina, încrețindu-și foarte ușor fruntea.

Domnul Nazarie nu încearcă să-și ascundă mirarea. Dimpotrivă, se bucura că are un prilej să laude fetița, să se arate păcălit de șiretenia ei și astfel să se împrietenească mai bine.

— Dar de unde știi mata c-am fost la d-l Egor azi-noapte? întrebă el.

— Mi-am închipuit!

Începu să rîdă.

Profesorul rămăsese în fața ei, înalt, stînjenit. Simina se reculese repede.

— Întotdeauna cînd se întîlnesc doi musafiri, spuse ea, se adună într-o cameră. Și camera domnului Egor e cea mai frumoasă. Acolo vin de obicei musafirii…

Nu-și spusese gîndul întreg. Își reluă zîmbetul ei de copil victorios și se apropie un pas de d-l Nazarie.

— Dar eu cred că nu e bine, adăugă în șoaptă. D-l Egor lucrează. Ar trebui lăsat singur noaptea…

Cu ultimul cuvînt spus, fața își pierduse zîmbetul. Era severă, rece, poruncitoare. D-l Nazarie se simțea mai intimidat acum.

— Firește, firește, bîlbîi el. S-a întîmplat o dată, asta n-are să se mai întîmple de aici înainte…

Simina îl privi o clipă în ochi, prea fix, aproape obraznic, apoi, fără să mai adauge vreun cuvînt, își smuci trupul tot de lîngă profesor și se-ndreptă către parc.

Probabil că știe ceva despre care eu nu știu nimic, gîndi domnul Nazarie. Nu cumva se pregătește un complot împotriva lui Egor? Întîlniri noaptea, în parc, plimbări sentimentale – așa încep de obicei… Simina e, fără îndoială, confidentă.

D-l Nazarie intră în odaie să-și spele mîinile înainte de masă. Dar e destul de stupid să lași o fetiță să înțeleagă asemenea lucruri, își continuă el gîndul. Un copil atît de sensibil ca Simina…

Coborî grăbit și se îndreptă de-a dreptul spre sufragerie. Auzise clopotul. Fusese de altfel informat de acest obicei al casei: cinci minute după sunarea clopotului masa se servește, cu orice număr de persoane. În sufragerie erau adunați toți, afară de Simina.

— Cum a dormit d-l profesor? întrebă doamna Moscu.

Parcă nu arăta atît de obosită în dimineața aceasta. Era îmbrăcată într-o rochie fumurie, cu guler roz-pal. Părea într-adevăr mai tînără, mai înviorată. Brațele goale se avîntau acum cu mai multă grație, înclinîndu-se arcuit, fragede.

— Ați dormit într-adevăr bine? întrebă și Sanda, trudindu-se să-și ascundă mirarea.

Jupîneasa se oprise lîngă ușă, ascultînd. Privea în jos, cu mîinile la spate, ca și cum ar fi așteptat un ordin, dar asculta și ea cu o egală curiozitate.

— Am dormit cît se poate de bine, răspunse d-l Nazarie. La început m-am temut de o insomnie, dar domnul Pașchievici a fost atît de drăguț…

Se întoarse cu fața spre el. Egor zîmbea, jucîndu-se cu cuțitașul de tăiat pîinea. Așadar, a povestit tot, gîndi d-l Nazarie. A povestit probabil cum ne-am îndopat cu alcool amîndoi și poate alte lucruri hazlii despre mine…

— Cred că v-a spus domnul Pașchievici…, adăugă el.

— Nu prea aveam ce să spun, îl întrerupse Egor.

D-l Nazarie își dete de-abia acum seama că Egor n-ar fi putut povesti cu de-amănuntul întîmplările din noaptea trecută. I-ar fi fost rușine de el. Fără îndoială că acum