lui Marcus povestea lui Pedanius, ironizând caracterul schimbător al gloatei care, a doua zi după ameninţătoarea revoltă, îl aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui Jupiter Stator. În faţa librăriei lui Avirnus, porunci să oprească, coborî şi cumpără un manuscris frumos împodobit pe care i-l dădu lui Vinicius.

E un dar pentru tine, zise el.

Mulţumesc, răspunse Vinicius. Dar după ce se uită la titlu, îl întrebă:

Satyricon{40}? E ceva nou. De cine?

De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui poveste voiam să ţi-o spun, nici pe ale lui Fabricius Vaiento, de aceea nu ştie nimeni acest lucru şi nici tu să nu-l spui cuiva.

Spuneai că nu scrii versuri, zise Vinicius, uitându-se în manuscris, iar aici văd proză înţesată cu versuri.

Când ai să citeşti, să fii atent la petrecerea lui Trimalchion{41}. În privinţa versurilor, m-am scârbit de ele de când Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitelius, când vrea să-şi uşureze stomacul, foloseşte un beţişor de fildeş pe care-l vâră pe gât; alţii se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrişor. Eu, în schimb, citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe urmă le pot lăuda, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul uşurat.

Zicând acestea, opri din nou lectica în faţa aurarului Idomen şi după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie dusă lectica direct la casa lui Aulus.

Pe drum, zise el, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul propriu al autorului, am să-ţi spun povestea lui Rufinus.

Înainte de a începe însă, cotiră pe Vicus Patricius şi ajunseră imediat în faţa casei lui Aulus. Un ianitor{42} tânăr şi solid le deschise uşa care ducea la ostium{43} şi deasupra căreia o gaiţă închisă în colivie îi salută, ţipând: „Salve!”

Trecând spre adevăratul atrium, Vinicius spuse:

Ai observat că aici portarul nu-i legat în lanţuri?

E o casă ciudată, răspunse în şoaptă Petronius. Ştii, desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar împărtăşi superstiţia aceea răsăriteană, care constă în slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează treaba aceasta Crispinillei, care s-ar fi răzbunat astfel pe ea, neputându-i ierta Pomponiei că s-a mulţumit cu un singur soţ toată viaţa. Univira!… Astăzi la Roma e mai uşor să găseşti un platou cu ciuperci din Noricum{44}. A fost judecată de tribunalul ginţii…

Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să-ţi povestesc pe urmă ce-am auzit şi ce-am văzut aici.

Între timp, pătrunseră în atrium. Sclavul care îndeplinea aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să anunţe sosirea oaspeţilor, în timp ce servitorii le aduseră scaune şi scăunele sub picioare. Petronius, care închipuindu-şi că în casa aceasta austeră domneşte o veşnică tristeţe, nu pusese niciodată piciorul aici şi acum se uita în juru-i oarecum mirat şi parcă dezamăgit, căci atrium-ul făcea o impresie mai curând veselă. Din tavan, printr-o deschizătură mare, cădea un snop de lumină strălucitoare, răsfrângându-se în mii de scântei în jetul de apă al fântânii arteziene. Bazinul pătrat cu fântână în mijloc, destinat captării ploii care ar cădea prin deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu anemone şi crini. Se pare că în casa asta crinii erau iubiţi îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, şi albi şi roşii, şi mai erau, în sfârşit, irişi de culoarea safirului, ale căror petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă. În muşchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, şi printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentând copii sau păsări acvatice. La un colţ, o căprioară turnată tot din bronz îşi apleca spre apă capul verzui, brumat de umezeală, de parc-ar fi vrut să se adape. Podeaua din atrium era de mozaic; pereţii, în parte acoperiţi cu marmură roşie, în parte pictaţi cu pomi, peşti, păsări şi grifoni atrăgeau privirile prin jocul lor de culori. Tocurile uşilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci din carapace de broască ţestoasă, sau chiar din fildeş; pe lângă pereţi, între uşi, se aflau statuile strămoşilor lui Aulus. Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi luxoasă, dar nobilă şi sigură de sine.

Petronius, care locuia într-o casă incomparabil mai arătoasă şi mai elegantă, nu putu totuşi găsi aici nici un lucru care să supere simţul lui de frumos şi tocmai voia să-i comunice această observaţie şi lui Vinicius, când un sclav velarius{45} dădu la o parte draperia care despărţea atrium de tablinum{46} şi din adâncul casei apăru, venind în grabă, Aulus Plautius.

Era un om care se apropia de amurgul vieţii, cu capul cărunt, dar viguros, cu o faţă energică, cu bărbia lată aducând, din profil, cu un cap de vultur. De data aceasta, avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate chiar nelinişte, pricinuită de vizita neaşteptată, a prietenului, amicului şi confidentului lui Nero.

Petronius, care era un om de lume rafinat şi mult prea pătrunzător ca să nu-şi dea seama de asta, după primele saluturi anunţă, cu toată elocinţa şi iscusinţa de care era capabil, că venise să mulţumească pentru îngrijirea pe care a primit-o în această casă fiul surorii sale, că numai recunoştinţa este motivul vizitei lui şi că şi-a luat această îndrăzneală numai fiindcă el şi cu Aulus se cunosc de mult.

La rândul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere; cât despre recunoştinţă, mărturisi că el însuşi îi este îndatorat, deşi Petronius cu siguranţă nici nu bănuieşte care sunt motivele.

Într-adevăr, Petronius nu le bănuia. În zadar ridică ochii de culoarea alunei şi se strădui să-şi amintească de cel mai mic serviciu făcut lui Aulus sau altcuiva. Nu-şi amintea de nici unul, poate doar cu excepţia aceluia pe care dorea acum să i-l facă lui Vinicius. Probabil c-a făcut ceva asemănător