Îl iubesc şi-l preţuiesc mult pe Vespasian, spuse Aulus, căruia i-ai salvat viaţa când a avut o dată ghinionul să adoarmă ascultând versurile împăratului.

A fost un noroc pentru el, spuse Petronius, fiindcă nu le-a mai auzit, însă nu neg că s-ar fi putut termina cu o nenorocire. Barbă-Arămie ţinea neapărat să-i trimită un centurion cu recomandarea prietenească de a-şi deschide venele.

Iar tu, Petronius, ai râs de el.

Da, sau mai degrabă, dimpotrivă: i-am spus că dacă Orfeu{47} a ştiut să adoarmă fiarele prin cântec, succesul lui este cel puţin egal, de vreme ce a reuşit să-l adoarmă pe Vespasian. Pe Ahenobarbus poţi să-l dezaprobi, cu condiţia ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare linguşire. Iubita noastră Augustă Poppea înţelege perfect acest lucru.

Din păcate, aşa-s vremurile! răspunse Aulus. Îmi lipsesc doi dinţi în faţă de la o piatră aruncată de mâna unui britan şi din cauza asta vorbirea mea a devenit şuierătoare, totuşi, cele mai fericite clipe din viaţa mea le-am petrecut în Britania…

Pentru că erau victorioase, completă Vinicius.

Petronius, însă, temându-se că bătrânul comandant de oşti o să înceapă să povestească despre războaiele sale îndepărtate, schimbă subiectul discuţiei. Spuse că în ţinutul Praeneste ţăranii au găsit un pui de lup mort, cu două capete, iar în timpul furtunii de-acum câteva zile, trăsnetul rupsese un colţ din templul Dianei, ceea ce era nemaipomenit pentru o vreme de toamnă târzie ca acum. Un oarecare Cotta, care-i povestise acest lucru, adăugase că preoţii templului prevestesc în legătură cu asta prăbuşirea Romei sau cel puţin distrugerea unei case mari, ceea ce numai prin jertfe extraordinare s-ar putea evita.

Aulus, ascultând povestirile, îşi exprimă părerea că asemenea semne nu pot fi nesocotite. Poate că zeii s-au mâniat, deoarece crimele oamenilor au întrecut orice măsură, ceea ce-i lesne de înţeles, iar în acest caz jertfele de înduplecare ar fi foarte nimerite.

La care Petronius spuse:

Casa ta, Plautius, nu este prea mare, deşi în ea locuieşte un om mare; a mea, ce-i drept prea mare pentru un proprietar atât de umil, e de asemenea mică. Dacă e vorba de distrugerea unei case foarte mari, ca de exemplu „domus transitoria{48}”, atunci merită oare să depunem jertfe ca s-o salvăm de la pieire?

Plautius nu răspunse la această întrebare şi rezerva lui îl cam şocă pe Petronius, căci, cu toate că nu prea făcea deosebire între bine şi rău, nu era un denunţător şi cu el se putea discuta în absolută siguranţă. Aşa că schimbă din nou discuţia şi începu să laude locuinţa lui Plautius, orânduită cu atâta bun gust.

E o locuinţă veche, răspunse Plautius, în care n-am schimbat nimic de când am moştenit-o.

După ce dădeai la o parte draperia ce despărţea atrium de tablinum, casa era deschisă de la un capăt la altul, aşa că prin tablinum, prin peristil şi sala următoare, numită oecus{49}, privirea străbătea până în grădină, care se vedea de departe ca un tablou luminos încadrat într-o ramă întunecată. Râsete vesele de copii se auzeau de acolo până în atrium.

Ah, comandante, zise Petronius, permite-ne să ascultăm de aproape râsul acesta sincer, care astăzi se aude atât de rar.

Cu plăcere, răspunse Plautius, ridicându-se. E micuţul meu Aulus şi cu Ligia. Se joacă cu mingile. Cât despre râs, cred, Petronius, că-ţi petreci toată vremea râzând.

Viaţa e demnă de râs, deci râd, răspunse Petronius. Aici însă râsul răsună cu totul altfel.

Da, altfel, adăugă Vinicius. Petronius nu râde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea.

Discutând astfel, străbătură casa în tot lungul ei şi ajunseră în grădină, unde Ligia şi micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinaţi special acestei distracţii şi numiţi spheristae, le adunau de pe jos şi li le dădeau în mână. Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia. Micul Aulus, zărindu-l pe Vinicius, alergă să-l salute, în timp ce acesta, înaintând, înclină capul în faţa frumoasei fete, care se oprise cu mingea în mână, cu părul cam răvăşit, înfierbântată de joacă, rumenă la faţă.

Însă în triclinium-ul din grădină, umbrit de iederă, viţă şi liane stătea Pomponia Graecina; se duseră deci să o salute. Petronius, deşi nu frecventa casa lui Plautius, o cunoştea pe Pomponia, căci o întâlnea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, şi apoi în casa lui Seneca şi la Pollion. Nu-şi putu stăpâni nici acum un fel de uimire pe care i-o provoca faţa ei tristă, dar senină, nobleţea figurii ei, a mişcărilor şi a cuvintelor sale. Pomponia îi contrazicea în aşa măsură părerile despre femei, încât acest bărbat, stricat până în măduva oaselor şi sigur de sine ca nimeni altul în toată Roma, nu numai că simţea pentru ea un anumit respect, dar îşi pierdea chiar într-o anumită măsură siguranţa de sine. Şi iată că acum, mulţumindu-i pentru îngrijirea dată lui Vinicius, rosti parcă fără voie cuvântul „domina”, care nu-i trecea niciodată prin minte când vorbea de exemplu cu Calvia, Crispinilla, Scribonia, Valeria, Solina sau alte femei din societatea înaltă. După salutări şi mulţumiri, începu imediat să se plângă că Pomponia este văzută atât de rar, că nu poate fi întâlnită nici la circ, nici în amfiteatru, iar ea răspunse liniştit, punând mâna pe mâna soţului ei:

Îmbătrânim şi amândoura ne place tot mai mult liniştea casei.

Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu vocea lui şuierătoare:

Şi ne simţim tot mai străini printre oamenii care chiar şi pe zeii noştri romani îi numesc cu nume greceşti.

De la o vreme zeii au ajuns simple figuri de stil ale retoricii, spuse nepăsător Petronius, şi fiindcă retorica am învăţat-o de la greci, chiar şi mie, de exemplu, îmi vine mai uşor să spun Hera