— Să trecem la treabă, a spus Susan.

Bertie a încuviinţat din cap, şi-a strâns bandajele în jurul genunchilor şi s-a ridicat în picioare.

Susan a luat-o pe Ducesa afară, a sărutat-o pe cap şi a azvârlit-o în aer. Porumbiţa a dat roată deasupra curţii şi s-a lăsat pe acoperişul hulubăriei. Apoi şi-a vârât căpşorul sub aripă, ca pentru a-şi feri privirile de tăciunii aprinşi din Londra.

Susan şi-a întors privirile spre apocalipsa care mocnea la orizont.

— O să se termine curând, a şoptit ea ca pentru sine, fără să ştie că Luftwaffe urma să bombardeze Londra timp de încă cincizeci şi şapte de nopţi la rând.

Capitolul 4 BUXTON, MAINE

Părinţii lui Ollie au fost înmormântaţi într-o zi de marţi. A fost prezentă puţină lume; el era singurul lor copil, iar rudele sale cele mai apropiate, pe care nu le întâlnise niciodată, locuiau în orăşele presărate pe coasta Angliei şi în părţile muntoase ale Scoţiei. Dintre cei veniţi, cei mai mulţi erau fermieri care fuseseră vecini cu părinţii săi, femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de duminică scrobite pentru a aduce un ultim omagiu. Câţiva piloţi, prieteni de-ai defunctului, s-au aşezat în spate. Unul dintre ei, un bărbat uscăţiv, cu ochi negri adânciţi în orbite, arbora cu mândrie insigna cu aripi a aviatorilor din Marele Război, prinsă la reverul costumului său ponosit şi prea larg.

Ceremonia a fost scurtă. Cu ochii aţintiţi asupra sicrielor, Ollie a făcut eforturi să urmărească slujba ţinută de pastor. După ceremonie, le-a mulţumit personal fiecăruia, dar nesfârşitele strângeri de mâini, îmbrăţişări şi cuvinte de consolare nu au reuşit să-i ridice moralul. I-a auzit vorbind în şoaptă despre şoferul beat, treaz acum în închisoare, care îşi aştepta sentinţa pentru că intrase cu maşina în părinţii săi. Anii lungi de închisoare pe care avea să-i primească nu îi aduceau însă înapoi pe ai lui.

Banca îi solicitase deja o întrevedere pentru joi. Ollie s-a trezit devreme şi a plecat la Portland cu camioneta părinţilor. A lăsat în jos geamurile, ca nu cumva urmele de miros de la loţiunea de ras a tatei sau de la parfumul mamei să-i umple din nou ochii de lacrimi. Asta îi mai lipsea – să apară în faţa bancherului cu ochii înroşiţi de plâns.

O secretară l-a condus la avocat. Un bărbat corpolent, cu nas borcănat şi părul dat cu briantină, stătea aşezat în spatele unui birou uriaş, pe care nu se vedea nici o hârtie, doar un suport pentru cărţi de vizită, pe care erau gravate cuvintele Sal Bronson, Preşedinte. Bărbatul nu s-a obosit să se ridice în picioare, făcându-i în schimb semn cu mâna să ia loc.

— Ollie, a început domnul Bronson. Să ţi-l prezint pe domnul Hood, avocatul care ne va ajuta să încheiem socotelile dintre bancă şi ferma părinţilor dumitale.

Ollie a întors capul spre bărbatul cu mustaţă subţire care stătea pe scaunul de lângă el. Bărbatul şi-a dus două degete la borul pălăriei în chip de salut, fără să-l privească, apoi a deschis servieta de pe genunchi.

— Ollie, eşti la curent cu datoria lăsată de ei, da?

— Păi, nu prea, a răspuns Ollie, foindu-se pe scaun. Sunt sigur că aveau datorii. Doar suntem fermieri, nu-i aşa?

— După câte înţeleg, părinţii dumitale nu aveau asigurare de viaţă, corect?

Ollie a dat din cap aprobator. Domnul Hood i-a înmânat lui Ollie câteva hârtii. Bancherul s-a lăsat pe spate în scaun.

— Asta este o listă cu datoria restantă privind terenul, casa, utilajele şi afacerea de stropire a culturilor. Părinţii dumitale au rămas în urmă cu plăţile. Pe scurt, proprietatea este îngropată în datorii şi trebuie să o executăm silit.

Ollie a înghiţit în sec.

— Dar recolta de cartofi?

— Este mult prea puţin, a spus bancherul clătinând din cap.

— Chiar dacă au rămas puţin în urmă, părinţii mei au fost întotdeauna buni platnici.

Bancherul l-a oprit ridicând mâna.

— Azi-dimineaţă mi-am trimis oamenii să pună sechestru pe utilajele de la fermă. Domnul Hood se va ocupa de executarea silită.

— Nu se mai poate face nimic? a insistat Ollie.

Bancherul a clătinat din cap.

— Tatăl dumitale a făcut o mare greşeală când a renunţat la afacere, ca să nu mai amintesc că a folosit teren agricol valoros pentru pista de aterizare, a spus el, trecându-şi prin părul lins degetele groase ca nişte cârnăciori. Din păcate, tatăl dumitale nu se pricepea la afaceri.

Ollie s-a ridicat brusc în picioare. Îşi simţea tâmplele zvâcnind.

— Poate că părinţii mei nu s-au priceput la afaceri, dar au fost oameni buni, muncitori, cărora le-a păsat de fermierii din Buxton.

A aruncat hârtiile din mână, împrăştiindu-le pe biroul bancherului, şi a ieşit din cameră.

Până să ajungă acasă, la intrarea pe alee fusese deja înfiptă o pancartă de scoatere la licitaţie. Ollie a oprit camioneta, a smuls pancarta din pământ şi a aruncat-o în curte. Un alt anunţ era bătut în cuie pe uşa de la intrare. L-a smuls şi l-a mototolit. Înăuntru totul părea la locul lui, însă afară, în spatele şopronului, lucrurile stăteau cu totul altfel. Tractorul dispăruse. Iar biplanul avea elicea lipsă. Recuperatorii bancherului, şi-a zis Ollie, au luat elicea, să se asigure până găseau un pilot care să ia avionul de acolo. Primul lui gând a fost să se urce în pod şi să scoată vechea elice să o pună la loc, căci avionul rămăsese parcă dezgolit fără ea. Deşi ciobită într-un loc, elicea încă era funcţională. Dar unde să se ducă? Şi ce să facă? Şi dacă rămânea în casă, cât timp îi rămânea până să fie evacuat?

N-avea de gând să vadă cum se scoate ferma la licitaţie, aşa că s-a dus în dormitor şi a început să-şi facă valiza. A ales puţinele lucruri care însemnau ceva