general. Ideea era să-i faci să dorească să meargă la ţară ori de cîte ori aveau prilejul, şi astfel să-i obligi să folosească serviciile transportului public.

— Şi nu le-au folosit? întrebă studentul.

— Ba da, din plin. Dar n-au mai consumat nimic altceva, răspunse Directorul.

Şi el sublinie că primulele şi peisajele au un defect foarte grav: sînt gratuite. Dragostea de natură nu dă de lucru fabricilor. S-a luat atunci hotărîrea de a se interzice dragostea de natură, cel puţin în rîndurile castelor de jos; să se interzică dragostea de natură, dar nu şi tendinţa de a folosi serviciile mijloacelor de transport. Pentru că, fireşte, era esenţial ca ei să se ducă totuşi la ţară, chiar dacă urau natura. Problema era să se găsească o raţiune economică mai sănătoasă pentru consumarea transportului decît o simplă afecţiune pentru primule şi peisaje. Şi s-a găsit ceea ce trebuia.

— Astăzi, încheie directorul, condiţionăm masele să urască natura. Dar în acelaşi timp, le condiţionăm să iubească orice sport practicat în mijlocul naturii. Totodată, luăm măsurile de precauţie necesare pentru ca sporturile practicate în sînul naturii să implice folosirea unei aparaturi cît mai complicate. Aşa folosesc nu numai transportul, ci şi produsele industriale. Tocmai pentru asta sînt şi şocurile acelea electrice.

— Aha, înţeleg, spuse cu glas scăzut studentul şi tăcu, pierit de admiraţie.

Urmă un răstimp de linişte. Apoi, dregîndu-şi glasul, Directorul reluă:

— A fost odată ca niciodată, pe cînd Domnul Nostru Henry Ford mai sălăşluia încă pe pămînt, un băieţel numit Reuben Rabinovici. Reuben era născut din părinţi de limbă polonă. Directorul se întrerupse o clipă: — Presupun că ştiţi ce e polona, nu?

— O limbă moartă.

— Ca şi franceza şi germana, adăugă un alt student, grăbindu-se să-şi etaleze cunoştinţele şi să se pună bine cu profesorul.

— Dar „părinţi“? Ştiţi ce erau? îi interogă Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare.

Se lăsă o tăcere grea, stînjenitoare. Cîţiva dintre băieţi roşiseră. Încă nu învăţaseră să facă distincţia semnificativă, dar adeseori foarte delicată dintre pornografie şi ştiinţa pură. Într-un tîrziu, unul dintre ei avu curajul să ridice mîna:

— Pe vremuri, fiinţele omeneşti… erau… (şovăi, şi tot sîngele năvăli în obraji) mă rog, au fost… vivipare (vocea îi scăzu).

— Exact, îi zîmbi aprobator Directorul, încuviinţînd din cap.

— Şi copiii se decantau…

— „Se năşteau“, îl corectă Directorul.

— Ei, atunci se cheamă că erau părinţi… adică vreau să spun, nu copiii, bineînţeles… ceilalţi…

Şi bietul băiat se fîstîci de tot.

— Pe scurt, rezumă Directorul, părinţii erau tatăl şi mama. (Acum obscenităţile ce alcătuiau istoria ştiinţei răsunară ca pocnete şi trosnete în tăcerea păstrată de studenţi, care nici nu îndrăzneau să se uite unul la altul.) Mamă, repetă Directorul, cu glas tare, insistînd asupra termenului ştiinţific. Apoi se lăsă pe speteaza scaunului şi adăugă cu gravitate: — Mde, acestea sînt realităţile, oricît de neplăcute ar fi. Înţeleg ce simţiţi, dar majoritatea realităţilor istorice sînt neplăcute.

Reveni apoi la Micuţul Reuben – Micuţul Reuben, în camera căruia într-o seară maică-sa şi taică-su (Poc! Trosc!) uitară radioul deschis.

(– Căci să nu uitaţi că în vremurile acelea de obscenă reproducere vivipară, copiii erau întotdeauna crescuţi de părinţi şi nu în Centrele de Condiţionare ale Statelor Unite ale Lumii.)

În timp ce copilul dormea, s-a auzit deodată o emisiune de la Londra; şi a doua zi dimineaţă micuţul Reuben şi-a uimit Poc-ul şi Trosc-a (cei mai îndrăzneţi dintre studenţi începură să se rînjească unul la altul), repetînd cuvînt cu cuvînt o conferinţă lungă a acelui ciudat scriitor de demult („unul dintre foarte puţinii ale căror opere au fost lăsate de autorităţi să ajungă pînă la noi“), George Bernard Shaw, care, potrivit unei tradiţii binecunoscute şi confirmate de istorie, vorbea despre propriul său geniu. Pentru Poc-ul şi Trosc-a lui Reuben (chicote şi priviri cu subînţeles între studenţi), această conferinţă era fireşte absolut de neînţeles şi, închipuindu-şi că băiatul lor a înnebunit brusc, au trimis după doctor. Din fericire, acesta, ştiind englezeşte, a recunoscut textul rostit de Shaw la radio cu o seară înainte, a prins sensul celor întîmplate şi a trimis un articol pe această temă la o revistă medicală.

— Se descoperise deci principiul hipnopediei, al educaţiei în timpul somnului.

DCIC făcu o pauză impresionantă, pentru efect.

— Principiul fusese descoperit, explică el, dar a mai trebuit să treacă mulţi, foarte mulţi ani pînă să poată fi valorificat practic. Cazul micuţului Reuben s-a petrecut la numai 23 de ani după lansarea pe piaţă a primului automobil Model T al Domnului Nostru Henry Ford. (Şi aici Directorul îşi făcu semnul T-ului pe burtă, urmat de evlavie de toţi studenţii.) Şi totuşi…

Studenţii notară energic, cu un zel vecin cu furia: Hipnopedia, folosită oficial pentru prima dată în anul 214 după Ford. De ce nu a fost folosită anterior? Două motive: (a)…

— Aceşti primi experimentatori, spunea DCIC, se aflau pe o pistă falsă. Ei au crezut că hipnopedia ar putea fi transformată într-un instrument de educaţie intelectuală.

(Un băieţel adormit pe partea dreaptă, cu braţul drept întins înainte şi palma atîrnîndu-i moale peste marginea patului. Printr-un grătar rotund din peretele lateral al unei cutii mari de lemn un glas rosteşte blînd:

„Nilul este cel mai lung fluviu din Africa şi al doilea ca lungime dintre rîurile de pe