care abia învăţau alfabetul. Deşi era uscăţivă şi palidă, se simţea ca un gigant printre copiii pitici şi îşi dorea adesea să fie într-atât de străvezie, încât să dispară cu totul.

Nici acasă nu era îndrumată prea bine.

– Nu-i cere lui ajutorul, preciza mama. Acel Saukerl.

Papa se holba pe fereastră, după cum îi era adesea obiceiul.

– A abandonat şcoala după clasa a patra.

Fără să se întoarcă, papa răspunse calm, dar veninos:

– Ei, bine, nu o întreba nici pe ea. Lăsă scrumul să scadă afară. Ea nu a mers la şcoală din clasa a treia.

Nu erau cărţi în casă (cu excepţia celei pe care o ascunsese în secret sub saltea) şi tot ce putea face Liesel era să murmure alfabetul înainte să i se ceară răspicat să facă linişte. Atâta bâiguială! Abia mai târziu, odată cu incidentul în care a udat patul în timpul unui coşmar, începu să citească mai mult. Neoficial, se numea ora de la miezul nopţii, deşi începea de obicei pe la ora două. Voi reveni la asta.

 

La jumătatea lunii februarie, când împlini zece ani, Liesel primi o păpuşă cu părul galben, căreia îi lipsea un picior.

– Este tot ce am putut procura, se scuză papa.

– Despre ce vorbeşti? E norocoasă să aibă şi atât, îl corectă mama.

Hans continuă examinarea piciorului rămas al păpuşii, în vreme ce Liesel încerca noua uniformă. Vârsta de zece ani însemna Tineretul Hitlerist. Tineretul Hitlerist însemna o mică uniformă brună. Fiind fată, Liesel era înscrisă în Divizia de juniori a ceea ce se numea BDM.

EXPLICAŢIA ABREVIERII Venea de la Bund Deutscher Mädchen – Uniunea tinerelor germane.

Primul lucru pe care îl făceau acolo era să se asigure că Heil Hitler este pronunţat cum trebuie. Se învăţa să se meargă drept, să se înfăşoare bandaje şi să se coasă haine. Se pleca în excursie şi se făceau diverse alte activităţi. Miercurea şi sâmbăta erau desemnate zile de întâlnire, de la trei după-amiază până la cinci.

În fiecare miercuri şi sâmbătă, papa o conducea pe Liesel până la sediul BDM şi o lua două ore mai târziu. Nu vorbeau prea mult despre asta. Doar o ţinea de mână şi ascultau zgomotul paşilor, iar papa fuma o ţigară sau două.

Singura îngrijorare pe care papa i-o provoca era faptul că pleca frecvent. În multe seri, mergea în camera de zi (care servea şi ca dormitor), trăgea acordeonul din vechiul dulap şi se strecura pe lângă bucătărie, spre uşa principală.

În vreme ce mergea pe strada Himmel, mama deschidea fereastra şi striga:

– Să nu întârzii mult!

– Nu aşa tare! se întorcea şi ţipa la rându-i.

– Saukerl! Nenorocitule! Vorbesc cât de tare vreau!

 

Ecoul înjurăturii sale îl urmărea pe stradă. Nu se uita niciodată înapoi sau, cel puţin, nu până când era sigur că nevasta sa nu mai era. În serile acelea, la capătul străzii, cu acordeonul în mână, se întorcea chiar înainte de magazinul din colţ al lui Frau Diller şi vedea silueta care o înlocuise pe soţie la fereastră. Mâna lui lungă şi fantomatică se ridica, apoi el se răsucea şi se îndepărta încet. Liesel îl mai vedea la două dimineaţa, când o scotea uşor din coşmar.

 

Serile petrecute în bucătăria mică erau aspre, fără îndoială. Rosa Hubermann vorbea mereu şi, vorbele erau schimpfen{4}. Se certa şi se plângea în mod constant. Nu prea era nimeni cu care să se certe, dar mama profita de orice ocazie se ivea. Putea să se certe cu lumea întreagă în acea bucătărie şi asta făcea aproape în fiecare seară. După ce mâncaseră şi papa plecase, Liesel şi Rosa rămâneau în mod obişnuit acolo, iar Rosa călca.

De câteva ori pe săptămână, Liesel venea acasă de la şcoală şi apoi mergea pe străzile din Molching cu mama ei, luând şi livrând rufele de spălat şi de călcat de prin părţile mai avute ale oraşului. Knaupt Strasse, Heide Strasse. Şi altele câteva. Mama ducea ce fusese călcat sau lua ce era de spălat cu un zâmbet supus, dar, îndată ce uşa era închisă şi pleca, îi blestema pe aceşti oameni bogaţi, cu toţi banii şi lenea lor.

– Prea g’schtinkerdt să-şi spele singuri hainele, spunea ea în ciuda dependenţei sale de ei. Ăla, îl acuza pe Herr Vogel de pe strada Heide, şi-a făcut toţi banii de pe urma tatălui său. Îi aruncă pe femei şi băutură. Şi pe spălat şi călcat, desigur.

Era ca o strigare a catalogului batjocurii.

Herr Vogel, domnul şi doamna Pfaffelhürver, Helena Schmidt, familia Weingartner. Toţi erau vinovaţi de ceva.

Pe lângă alcoolismul şi desfrâul costisitor, Ernst Vogel, potrivit Rosei, îşi scărpina mereu părul plin de păduchi, îşi lingea degetele şi apoi îi înmâna banii.

– Ar trebui să-i spăl înainte să ajung acasă, încheia ea.

Pfaffelhürverii scrutau rezultatele.

– Fără vreo cută pe cămăşile astea, vă rog, îi imita Rosa. Fără vreo dungă pe acest costum. Şi apoi stau acolo şi inspectează tot, chiar în faţa mea. Chiar sub nasul meu! Ce G’sindel – ce porcărie!

Weingartnerii se pare că era oameni proşti, cu un Saumensch de mâţă care năpârlea întotdeauna.

– Ştii cât de mult îmi ia să scap de toată blana aia? E peste tot!

Helena Schmidt era o văduvă bogată.

– Schiloada aia bătrână… stă acolo nefăcând nimic. Nu a trebuit să muncească o zi în viaţa ei.

Cel mai mare dispreţ al Rosei era rezervat pentru Grande Strasse numărul 8. O casă mare, sus pe deal, în zona bună din Molching.

– Asta, i-a arătat lui Liesel prima oară când au mers acolo, este casa primarului. Escrocul ăla. Nevastă-sa stă acasă toată ziua, prea mândră să aprindă un foc – e mereu ger acolo. E nebună. Accentua cuvintele. Absolut. Nebună.

La poartă, o împinse pe fată.

– Du-te tu!

Liesel era îngrozită. O gigantică uşă maro-deschis, cu un ciocănel de bronz se afla deasupra câtorva trepte.

– Cum?

Mama o îmbrânci.

– Nu mă enerva, Saumensch. Mişcă!

Liesel se mişcă. Merse pe drum, urcă scările, ezită şi bătu.

Îi răspunse un halat de baie.

Înăuntrul său,