— Atuncea, a cuvântat tătuca pe gânduri, se cuvine să deschidem la zodia Scorpiei, căutând şi-n alte locuri, după rânduiala adevărată. Luminate stăpâne, aicea se spune adevărat, cum că măria ta eşti om mânios: deci cunoscând această patimă, nu trebuie să te leşi în voia ei.

  Şi a prins a-i citi tata, din cuvintele zodiei, cele ce se potriveau unui ase menea om năprasnic cum era boierul nostru. Şi cugeta că poate va putea să-l domolească. Dar Bolomir îşi scutura barba cu mare nerăbdare:

  — Spune-mi, Ifrime, ce scrie despre căsnicia mea.

  Tătuca s-a uitat cu luare-aminte în carte şi i-a răspuns astfel:

  — Măria ta, casa nunţii domniei tale este Taurul. Cununia cu cucoana Irinuţa ai pus-o măria ta în luna lui april, în săptămâna luminată, după sfintele Paşti. Deci aceasta este însoţirea cea bună şi adevărată, după zodie. Iar aicea, stăpâne, scrie astfel: casa împreunării nunţii este Taurul, atuncea va avea mare noroc cu muierea lui… Şi mai spune aici mai departe, măria ta: casa norocului lui este Cumpăna: la acel ceas va avea tulburare mare a minciunoaselor mărturii… Aşadar, slăvite stăpâne, dacă sunt scrise aici aceste cuvinte, apoi atuncea eu socot că vorbele auzite sunt netrebnice, şi trebuie să depănezi de la inima măriei tale gândurile cele rele.

  Boierul a stat puţin cugetând.

  — Se poate, Ifrime, să fie cum spui tu?

  — Slăvite stăpâne, aşa este precum spun.

  — Atuncea de ce s-a dus la Roman cucoana Irinuţa? A plecat ieri, cu vorbă că vine azi.

  — S-a dus, măria ta, căci aşa a voit Dumnezeu să nu se întâmple o cumpănă după vorbe minciunoase şi mânie…

  — Se poate… a mormăit boierul ceva mai domolit. Într-adevăr, altfel s-ar fi întâmplat faptă cumplită… Aferim, omule; am auzit vorbe adevărate din cartea ta şi altă dată. Deci-dară ce socoţi tu că trebue să fac?

  — S-aştepţi, măria ta, căci are să fie bine…

  Cu acest cuvânt a plecat boierul de la coliba noastră. Iar tătuca s-a uitat după el lung şi zâmbind, până ce nu l-a mai văzut. Apoi a lăsat ceaunul la cujbă pe focul stins şi mi-a poruncit să pun calul la căruţă. Cuibărindu-ne amândoi în iarbă, ne-am lăsat la vale, am trecut prin vad, – şi am mânat numai o fugă până aici la han. Aicea sta aşteptând în prag Ancuţa cea de altădată.

  O întreabă tătuca repede, trăgând căruţa lângă prag:

  — Fină Ancuţă, spune-mi, te rog, o vorbă bună. Asară a trecut cucoana Irinuţa de la Tupilaţi spre Roman?

  — Trecut, cum nu, nănaşule…

  — Şi înapoi aşa-i că încă nu s-a întors?

  — Nu; poate a trece mai cătră sară.

  — Atuncea ai spus, fină Ancuţă, cuvânt plăcut lui Dumnezeu.

  — Dar ce este?

  — Ce să fie? S-a milostivit un suflet bun să deschidă ochii lui Bolomir – ş-acuma el îşi scutură barba, crâşcă şi vrea să verse sânge.

  — Cum se poate! Cine-a făcut asemenea faptă? – a ţipat Ancuţa pocnindu-şi palmele. S-o omoare şi pe asta, după ce a asuprit ş-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoschi, – încaltea las’ să-i plătească una de-a noastră şi pe astă lume…

  Aşa vorbind jupâneasa Ancuţa cu părintele meu, amândoi s-au sfătuit să ţie drumul cucoanei şi să-i deie ştire să se păzească.

  Într-adevăr, cinstite comise şi oameni buni, asta s-a întâmplat chiar în ziua aceea, pe la toacă. Soarele se-nvăluise la amiază în mare fierbinţeală şi-n aburi, şi de pe munte se suiau împotriva lui nouri alburii. Când s-a întins umbra asupra şleahului, iaca vedem venind de către Roman, în nouri de pulbere, caleaşca cu patru cai a cucoanei. Trece în lungul unui lan de păpuşoi, pe lângă un colţ de dumbravă, – şi tătuca iese înainte în mijlocul drumului, şi începe a face semne de primejdie cu braţele.

  Ţiganul de pe capră opreşte. Atuncea de sub colb s-a arătat către tata un călăreţ tânăr pe-un hărmăsăraş negru. Tata l-a cunoscut numaidecât, după frumuseţă şi după îndrăzneala ochilor.

  — Cucoane Alixăndrel, zise tata: întoarce-te, că-i primejdie. Nu cuteza a trece mai departe.

  — Ce este, omule? – s-a auzit şi glasul cuconiţei; ş-am văzut-o plecându-se la scara trăsurii, cu gătelile ei albe, sub un cortel trandafiriu şi mititel.

  Atuncea s-au întâmplat două lucruri. A pornit dintr-o dată a juca un vânt iute dinspre apa Moldovei ş-a mânat pulberile pe mirişte ca pe nişte perdele. Şi-ntr-acelaşi timp am văzut dinspre cornul de dumbravă năvălind boierul, cu barba-n două părţi, cu slujitorii după el, răcnind cu mare glas.

  Am rămas înlemniţi, şi eu am simţii pe mine cămeşă de gheaţă. Alixăndrel şi-a opintit hărmăsăraşul în două picioare ş-a cercat a trage un pistol de la coburi. Cucoana Irinuţa a slobozit un ţipet şi s-a ascuns sub cortel. Boierul cu slujitorii s-au năpustit, au înconjurat trăsura, au prins pe tata ş-au dat jos din şa pe feciorul vornicului Vuza.

  — Mişele! răcnea cu străşnicie Bolomir cătră tătuca. Asta-i credinţa ta, ş-aşa-ţi este ştiinţa? Luaţi-l şi legaţi-l şi să-mi jupiţi din spinarea lui de-o păreche de papuci; dar să nu cumva să-mi iasă pielea c-o crestătură, ori c-o spărtură, că vă spânzur! Şi tu, hoţule! Eşti feciorul vornicului Vuza? – eşti neam de boier? Am să vă arăt eu la amândoi, şi ţie, şi jupânesei cum ştiu eu să plătesc… Măi! – se-ntoarse el către argaţi, apucaţi şi desfundaţi căruţa solomonarului şi descălecaţi-i roatele de ciolane, şi după ce-ţi lăsa-o numa-n pinteni, să-i legaţi pe amândoi de dânsa, – c-aşa vreau să-i duc numa-ntr-o goană la Ieşi, până-n ogradă la sfânta Mitropolie!

  Ţiganii au şi înşfăcat căruţa ş-au prins s-o fărâme şi s-o descalţe. Alţi slujitori au apucat pe tătuca între harapnice. Unii au începui a rupe straiele de pe Alixăndrel Vuza. Iar spre