Nevasta stătu pe gânduri, cumpănind în sine adevărurile.

  — Cărţile aşa arată, se învoi ea; dar vreau să ştiu dacă asta s-a văzut întăide cătră el.

  — De cătră cine?

  Vitoria îşi coborî ochii asupra căţeluşei. O văzu uitându-se ţintă în sus cătră dânsa cu luminile-i boltite. Ş-o auzi mârâind stins, ca din pământ. Baba şopti:

  — Adevărat este, nu te îndoi de asta.

  — L-am visat astă-noapte trecând călare o apă neagră… mărturisi nevasta.

  — Nu spun eu? Om călare arată sfadă.

  — Se făcea că se duce către asfinţit.

  — Cum spun şi cărţile; se duce spre aşternut străin.

  Vitoria oftă. Îşi strânse şi-şi strâmbă buzele.

  — Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta.

  — Ştiu eu că-ţi vine greu. Dar când s-a întoarce ai să-l întrebi. N-are să mărturisească, pentru că nu-i prost, dar să-l întrebi.

  — Am înţeles. Bucuroasă aş fi să-l văd acasă.

  — Ai să-l vezi. Aici, la urmă, s-arată bucurie şi dar.

  Baba îşi purta prin casă trupu-i greu, căutând plosca de lemn, ca să toarne în ea rachiul cel bun de la Iordan. Îi tremurau cărnurile pe şolduri şi creţurile obrajilor. Se întoarse gâfâind, ca să ieie măsuţa cu trei picioare. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan.

  Se aşeză iar pe laiţă. Vorbi cu glas schimbat:

  — Dacă va fi nevoie, se poate trimite spre acel loc o pasere care strigă noaptea şi are ochi de om. E mai greu şi-i cu mare primejdie, dar se poate.

  — Să moară duşmanca?

  Baba încuviinţă, apăsându-şi bărbia în piept. Vitoriei i se bătu inima; cu toate acestea hotărâ cu tărie în sine moartea femeii cu ochii verzi.

  Se crezu datoare cătră sfânt şi cătră Dumnezeu să deie o lămurire:

  — Întâi am sa fac rugăciunile cele decuviinţă la Maica Domnului, zise ea. După aceea am să ţin post negru douăsprezece vineri în şir. Pân-atunci, poate mi se întoarce omul.

  — A da Dumnezeu… suspină subţire, c-un glas iar schimbat şi cu totul străin, baba Maranda.

  Când se găsi iarăşi afară, Vitoria privi în cer nourii subţiri prin care răzbătea slabă lumină de lună. Glasul căţeluşei, în urmă, avea un fel de scârţâit de fierăstrău. Îl ascultă până ce-i rămăsese numai în urechi, ca o zvâcnire. Atunci de pe mormintele ţintirimului, trecu fâlfâind moale paserea aceea despre care îi vorbise baba.

  Nu-i era frică; se ştia curată şi cu dreptate; totuşi grăbi paşii. Vântul contenise deplin şi s-auzea în vale vâjâitul Tarcăului.

  La casa ei gazorniţa era stinsă. Intră pe portiţă şi găsi în vatra de-afară cărbunii sub spuză. Atunci se împiedică de ceva moale. Era cât pe ce să cadă. Dădu cu băţul.

  Glasul lui Mitrea, din tohoarcă, izbucni somnoros:

  — Care-i acolo, măi?

  Vitoria râse singură, fără a răspunde. Argatul se zvârli în sus cu alt răcnet zugrumat:

  — Care-i acolo?

  Împunse cu capu-nainte, spre poartă. Se opri fără să vadă pe nimeni.

  — Ce este, Mitre? întrebă gospodina.

  — Care-i acolo, măi? strigă argatul iarăşi; apoi se întoarse cătră femeie:

  — Văd că nu-i; s-a dus.

  — Cine?

  — Cel care-a fost. L-am văzut cum te văd. Am strigat la el, până ce-ai ieşit dumneata; ş-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pământ. Asta mi s-a mai întâmplat o dată în munte. Să ştii că nu-i lucru curat.

  — Bine, bine; vâră-te iar în tohoarcă, Mitre, şi întoarce-te pe partea cealaltă, ca să nu ţi se întâmple nimic.

  — Care-ai fost, măi? strigă iar, mai moale şi cu îndoială, argatul. Apoi se scărpină la subsuoară, ridicând cotul.

  Vitoria râdea. În casă se aprinsese lumina.

  — Dumneata eşti, mămucă? întrebă Minodora din umbra prispei. Adormisem şi m-am spăriat auzind răcnet.

  — Cum să nu răcneşti când vezi pe Cel cu coarne? mormăi Mitrea. Trebuie adus popa Dănilă să citească şi să stropească cu agheazmă. Mă duc să dorm de ceea parte de gard.

  Târâind tohoarca după el ca pe-un mort, trecu în partea cealaltă a întunericului. Stăpâna intră în casă, aprinse candela şi se închină la icoane. Apoi cele două geamuri clipiră şi rămaseră lucind slab.

  V.

  Cătră sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă veni de la apa Jijiei, unde lăsase oile în perdele, în sama baciului celui bătrân, Alexa. Nechifor Lipan nu se arătase încă acolo, ca-n toţi anii, după legea pe care el singur o întocmise; feciorul urmase porunca mamei din răvaşul alcătuit de părintele Dănilă.

  Vitoria îl primi cu mare bucurie şi-l sărută pe amândoi obrajii; după aceea trecu în altă odaie şi se încuie pe dinlăuntru, ca să poală plânge singură. Îndată însă îşi aduse aminite că feciorul îi vine de pe drum lung, că-i trudit şi mai ales flămând. Veni iar cătră el, cu pită proaspătă şi cu un hârzob16 de păstrăvi afumaţi. Trimise pe Mitrea la domnu Iordan crâşmaru, s-aducă oleacă de rachiu de cel bun, şi-iceru lui Gheorghiţă să-i spuie toate.

  — Să intri pe dindos! îi strigă ea din urmă argatului.

  Se întoarse pe marginea laviţei şi se pregăti s-asculte.

  Gheorghiţă era flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, vorbind, să-şi desfacă bondiţa înflorită şi să-şi cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara. Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuţei; Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gata să sară de câte ori trebuia ceva. Afară se vedea pădurea uşor ninsă, sub un cer albastru şi însorit de moină.

  — Acolo-s toate bune?

  — Toate. Am găsii stuh nalt şi voinic. Am durat perdele ca