Români de pretutindeni, muncitori, meseriaşi, soldaţi şi ţărani, fiţi vrednici de strămoşii noştri şi de înălţimea vremurilor pe care le trăim.

  (ss) Cercul român al meseriaşilor, Sindicatul tracţiunii C. F. R., Sindicatul profesional C. F. R., Societatea invalizilor de război, Breasla fierarilor etc.” „Conştiinţa” Anul I. Nr. 1, 30 August 1919.

  CONDUCĂTORII MUNCITORILOR ROMÂNI.

  Conducătorii muncitorilor români comunişti, nu erau nici români şi nici muncitori.

  La Iaşi: Dr. Ghelerter, jidan; Gheler, jidan; Spiegler, jidan; Schreiber, jidan etc.

  La Bucureşti: Ilie Moscovici, jidan; Pauker, jidan etc.

  În jurul lor o serie de muncitori români rătăciţi.

  În caz de reuşită a revoluţiei, preşedinte de republică, ce ar fi uzurpat locul măritului Rege Ferdinand, trebuia să fie Ilie Moscovici.

  În parlamentul României Mari la 1919, în timp ce toţi deputaţii şi senatorii tuturor ţinuturilor româneşti unite, înfioraţi de marele act al Unirii, se ridicaseră în picioare şi aplaudau pe Marele Rege întregitor, acest domn Ilie Moscovici a refuzat să se ridice, stând jos ostentativ.

  ATITUDINEA PRESEI JIDĂNEŞTI.

  Este necesar de subliniat atitudinea presei jidăneşti în acele momente de mare primejdie pentru neamul românesc. Ori de câte ori naţia românească a fost ameninţată în existenţa ei, această presă a susţinut tezele care conveneau mai bine duşmanilor noştri.

  După cum, urmărind evenimentele, uşor se poate vedea că aceleaşi teze au fost combătute cu înverşunare ori de câte ori ele erau în favoarea unei mişcări de renaştere românească.

  Îngrijorările noastre au fost pentru ei zile de bucurie, iar bucuriile noastre au fost pentru ei zile de doliu.

  LIBERTATEA.

  Libertatea aşa de mult contestată azi mişcării naţionale, era atunci ridicată la rangul de dogmă, întru cât ea trebuia să servească cauza nimicirii noastre.

  Iată de pildă ce scria „Adevărul” din 28 Decembrie 1919 sub semnătura lui Emil D. Fagure (Honigmann): „. Acordându-se dreptul de liberă manifestare partidului socialist, nu se poate susţine că se acordă un privilegiu acestui partid. Oricare ar fi partidul care ar voi să manifesteze, va trebui să se respecte acest drept…”.

  URA.

  În aceeaşi foaie putem citi: „Ura trebuie să fie veşnic călăuza contra partidului de ucigaşi care a domnit în cap cu Ion Brătianu”.

  Ura iudaică împotriva Românilor e binecuvântată. E susţinută; se face apel la ea. Nu e o crimă. Nu e o ruşine medievală.

  Când e vorba însă ca Românii să-şi apere drepturile lor încălcate, acţiunea lor este etichetată drept ură şi ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate clădi.

  ORDINEA LEGALĂ

  („ADEVĂRUL” 5 OCT. 1919) „S-a isprăvit! Prin <înaltul> decret lege, pe timpul perioadei electorale se instituie un nou regim mult mai aspru ca înainte, al stării de asediu şi al cenzurii, opoziţia şi ţara întreagă este scoasă în afară de lege.

  Este pur şi simplu regimul dictaturii militare în care singură coroana este atot-puternică. Coroana şi partidul liberal, iar ca executor al acestor două voinţe este guvernul de generali. astfel decretul lege ne interzice atacurile contra coroanei. Dacă va fi luat ca un atac spunerea adevărului că coroana şi-a asumat greaua sarcină de a conduce singură şi cu partidul liberal ţara, acest atac va trebui totuşi să-l dăm.

  Decretul ne interzice atacul contra formei actuale de guvernământ, dacă prin aceasta se înţelege că nu avem dreptul să protestăm cu toată vehemenţa contra guvernului actual care este rezultatul voinţei neconstituţionale a două persoane, noi vom protesta.

  Dacă altă cale nu este deschisă împotriva acestei stări de lucruri, dacă am şti că incitarea la revoltă sau contra ordinii aşa zise legale, ar avea un efect, ceea ce din nenorocire nu este n-am ezita un singur moment să o facem, căci contra unui regim dictatorial şi de teroare nu există alt mijloc de luptă.

  Ne socotim în faţa unei bande înarmate care se pune în afară de legi şi uzează de forţe brutale.

  Cu toate acestea vom flutura acest steag şi căzând vom striga totuşi: jos tirania; trăiască libertatea”.

  Iată presa jidănească de la 1919.

  Deci: incitarea la revoltă contra Coroanei, contra formei de guvernământ şi ordinii legale.

  INCITAREA LA REVOLTĂ

  („ADEVĂRUL” din 11 OCT. 1919) „Nebunii! Unde sunt nebunii?” „Cum am zis, avem prea mulţi oameni cuminţi şi nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni şi au dezrădăcinat regimul boieresc de atunci.

  Ne trebuie şi nouă nebuni. Cu oameni cuminţi care despică un păr în 14 şi tot nu se hotărăsc, nu este nimic de făcut. Ne trebuie cel puţin un nebun, dacă nu mai mulţi nebuni. Ce va face nebunul ăsta, de unde vreţi să ştiu eu?

  Se cere dar un nebun. Să vină dar nebunii.

  Până şi socialiştii s-au cuminţit. Ei au realmente un partid în dosul lor şi oameni care n-ar trebui să aibă frică de nimeni. Frică văd că n-au. Dar sunt şi cuminţi. Ca şi altădată, I. Nădejde, se ţin grăpiş de starea legală. Cei de la putere civili şi militari vor să-i scoată. Inutilă încercare. Tactica lor e starea legală. Chiar când sunt împuşcaţi ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiţi în bătăi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii săi, socialiştii protestează, ce-i drept, cu multă demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.

  În orice caz, ne trebuie nebuni.

  Să iasă nebunii care să înceapă acţiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi.

  COROANA.

  Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garanţia unităţii şi a rezistenţei noastre în faţa oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta şi de a o compromite prin orice mijloace.

  Iată, de pildă, cum tratează „Dimineaţa” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand: „Din cauza unei greşeli” „Un animal are nevoie de preocupări mărginite, însă mintea lui