ajunge ca să le satisfacă. Rareori, foarte rareori, animalul se înşeală. Şi astfel, tot inteligenţa lui, oricât de mică, îl împiedică de a cădea în greşeli grosolane.

  Nu tot astfel se întâmplă cu Regele.

  Voiesc să vorbesc de regele creaţiunii.

  Regele creaţiunii este mult mai inteligent decât un câne, un cal, un măgar. E cert. Dar pe când nici unul din aceste trei animale n-ar călca pe marginea unei prăpastii, nu s-ar arunca pe valurile apei spre a se îneca ori n-ar încerca o mişcare vătămătoare, regele creaţiunii săvârşeşte în fiecare zi greşeli de neiertat.

  Înţelepciunea cere ca Regele să nu se lase prizonier în mâna unui singur om şi a unui singur partid.

  Cu tot respectul sunt dator să spun Majestăţii Sale că a greşit. Situaţia atât de neclară este opera Majestăţii Sale. Fiindcă Majestatea Sa cedând unor obsesiuni vinovate şi interesate, a fugit de soluţiunile fireşti pe care le poruncea situaţia internă.

  Dacă nici astăzi coroana nu se va hotărî să intre pe căile fireşti care sunt despărţite de interesele viitoare, natura îşi va lua drepturile ei cu încă şi mai mare hotărîre.

  Regele creaţiunii este avizat”.

  BISERICA CREŞTINĂ

  („OPINIA” DIN 10 AUGUST 1919) „Naţionaliştii din Iaşi încep să se agite: sunt însă prea puţini şi prea bicisnici, de aceea agitaţia lor care altădată revolta, astăzi este pur şi simplu ridicolă.

  Naţionaliştii au format o Gardă a Conştiinţei Naţionale. S-au lansat manifeste. Se ţin întruniri… Au fost chemaţi şi studenţii şovini. Au venit şi preoţi de rigoare… Când pretutindeni, din legiuirile cele mai despotice se şterg deosebirile între naţionalităţi, la noi naţionaliştii vor să accentueze aceste deosebiri… şi mai ales în momentul când conferinţa păcii vrea să ne impună în tratat controlul minoritarilor…

  Când pretutindeni Biserica se desparte de stat, rămânând o afacere particulară a fiecăruia, la noi naţionaliştii fac apel la cler pentru propaganda religioasă organizată şi cu caracter de principii…

  Atunci intervine preotul: cu duhul blândeţii, el îşi împlântă mâna în chica poporului pe care îl bate cu fruntea de lespezile Bisericii până când îl ameţeşte. Poporul în Biserică învaţă umilinţa şi resemnarea. Aşa a dat Dumnezeu.

  Minciunile acum nu mai amăgesc pe nimeni. În zadar naţionaliştii îşi anină benzi tricolore la mânecă, în zadar asmuţă vulgul intelectual împotriva evreilor, în zadar pun preoţii în biserici să ne afurisească. Nu se mai teme nimeni astăzi de afuriseala Dumnealor.

  propovăduim dragostea între oameni. Şi dăm cu piciorul în uşa templelor care adăpostesc ura şi răzbunarea”.

  Iscălit: M. Sevastos.

  PROCESIUNEA

  („OPINIA” DIN 26 OCTOMBRIE 1919) „La apelul „Gărzii Conştiinţei Naţionale”, onoratul cler şi-a pus la dispoziţia manifestanţilor bărbile, odăjdiile şi praporii…

  Luxul însă de avea la dispoziţie un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui plătit. Noi preferăm ca în birul nostru să se tocmească un profesor, nu un preot. Dorim deci separaţia Bisericii de stat. Căci nu admitem să se încurajeze – prin contribuţia noastră forţată – obscurantismul, renunţarea şi spiritul de resemnare care menţin regimurile poliţiste…

  Îndărăt spre Evul mediu? Spre inchiziţie? Suntem exasperaţi de teroarea în sacou şi în tunică, nu mai putem suporta şi teroarea în rasă… Cu durere privim manifestaţiile de pe străzi cu sfori şi cu epolete – şi nu vrem să mai asistăm la defilarea mitrelor şi a basmalelor roşii…

  De ajuns.

  Bolţile Bisericilor apasă pe umeri neamul omenesc – metaniile îl atrag la pământ.

  Va fi o procesiune fadă. Vor trece pe străzi odăjdii de muzeu, sceptre cu briliante, mitre… Vor trece cruci şi patrafire.

  Vor trece bărbi. Oratori cu gesturi crâncene îşi vor desface pieptul arătând mulţimii coasta lor însângerată – vor suge între dinţi bureţi cu oţet…”

  Iscălit: M. Sevastos.

  Este clar. De aici şi până la atacarea ofiţerilor pentru ruperea epoleţilor nu mai este decât un pas. Şi tot numai un pas până la dărâmarea bisericilor cu târnăcoapele sau până la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadică pentru jidănaşii de la „Opinia”, „Adevărul”, „Dimineaţa” şi neamul lor.

  Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura şi vicleana uneltire a unei naţii vrăjmaşe, aşezată şi tolerată aici din mila şi numai din mila Românilor. Lipsă de respect pentru gloria armatei române şi pentru sutele de mii de morţi în uniforma ei sfinţită; lipsă de respect pentru credinţa creştină a unui popor întreg.

  Nu era zi să nu se arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre.

  Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care ş le-au dezvăluit, fără nici un fel de reţinere, în momente în care ne-au crezut doborâţi la pământ.

  Într-un an de zile am învăţat atâta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieţi de om. Căci nu poţi să izbeşti în credinţele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeşte şi respectă, fără ca să nu răneşti în adâncuri şi fără ca din rana făcută să nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci şi rana sângerează mereu.

  Să-mi fie îngăduit încă odată a-mi îndeplini o datorie sacră, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii creştine, meseriaşul Constantin Pancu, sub a cărui comandă am fost şi alături de care am stat până când „Bestia roşie”, aşa cum îi spunea el, a fost înfrântă.

  Acestui om – curajului şi pieptului lui – se datorează salvarea Iaşiului de la nimicire.

  Şapte ani mai târziu, acest uriaş slăbit de suferinţă şi de sărăcie, umbla ca o umbră pe străzile Iaşiului, cerând ajutor pentru a merge să se caute de o boală de inimă.

  A murit bolnav şi sărac, uitat şi neajutat, în mijlocul unei ţări nepăsătoare şi a unui oraş pe care l-a apărat cu pieptul său, în ceasurile cele mai grele.

  PRIMUL CONGRES STUDENŢESC DUPĂ RĂZBOI.

  CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920

  Congresul acesta a avut loc în sala