Teatrului Naţional din Cluj, într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forţa armelor şi jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzleţit în cele patru vânturi de soartă şi de nenoroc. Două mii de ani şi de nedreptăţi şi suferinţe se încheiau acum.

  Cât entuziasm, câte emoţii sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu toţii!

  Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne copleşea inimile prim măreţia lui, pe atât era de mare dezorientarea faţă de linia viitorului. De această dezorientare a căutat să profite puterea iudaică. Ea a sugerat şi până la sfârşit a făcut presiuni la minister, prin masonerie şi oameni politici, ca la ordinea de zi a congresului să se pună intrarea studenţilor evrei în centrele studenţeşti.

  Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre româneşti în centre mixte româno-jidăneşti. Primejdia era mare: cu bolşevismul bătând la uşă şi cu perspectiva de a fi copleşiţi ca număr de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel puţin în două dintre ele, Iaşi şi Cemăuţi, situaţia era tragică.

  Cu toate acestea, conducătorii congresului, Lăbuşcă, preşedintele Iaşiului, cu întreg comitetul, Nazarie, preşedintele Bucureştiului, cu întreg comitetul şi cu toate societăţile, Puşcaşu, preşedintele Clujului, erau câştigaţi de aceste idei. Tinerii studenţi sunt foarte influenţabili, mai ales când le lipseşte o credinţă. Ei se lasă amăgiţi nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc şi prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă.

  Tânărul însă va trebui să ştie că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului şi că a se lăsa cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare.

  Micul nostru grup de la Iaşi, invincibil prin hotărârea sa, unit cu grupul bucovinenilor, s-a luptat cu îndârjire timp de două zile. până al sfârşit a învins. Congresul a admis moţiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva moţiunii susţinută de întreaga conducere studenţească. Votul acesta cred că nu l-a dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea şi disperarea cu care a fost dusă lupta.

  Studenţimea cemăuţeană, care nu trecea de 60 la număr, s-a purtat admirabil. Micul nostru grup al ieşenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Dacă mai adăugăm încă 20, grupul Ciochină, tot de la Iaşi, lupta de 2 zile a fost de 100 contra 5.000.

  Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele studenţeşti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, şi-ar fi pierdut caracterul lor românesc şi, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolşevismului. Studenţimea română a fost la o mare răspântie.

  Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei mişcări studenţeşti româneşti, ci poate o izbucnire a revoluţiei comuniste.

  DESCHIDEREA UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI ÎN TOAMNA ANULUI 1920

  La celelalte centre universitare, linişte. Noi eram însă condamnaţi la războire.

  Pentru prima oară în istoria Universităţii ieşene, senatul universitar anunţă deschiderea cursurilor fără preoţi şi fără serviciul religios. Pentru a înţelege cineva durerea noastră, trebuie să ştie că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universităţii. Veneau: tot senatul universitar, toţi profesorii, toţi studenţii şi cei nou înscrişi; era prezentă elita intelectuală a Iaşiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiţiei ei semiseculare.

  Mai grav: universitatea Iaşiului creştin, cea mai înaltă şcoală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară.

  Profesorii Universităţii din Iaşi, afară de cei 4-5 cunoscuţi, au primit cu mare satisfacţie hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „ştiinţa românească” din „barbarie” şi din „prejudecăţile medievale”. Studenţii comunişti jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câţiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoţii în odăjdii răstigniţi în altare?

  Un număr de vreo opt studenţi naţionalişti, care ne aflam în Iaşi, am umblat zadarnic pe la uşile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenţii n-au dus la nici un rezultat.

  Şi atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forţa la deschiderea universităţii.

  Ne-am culcat cu toţii în str. Suhupan nr.4, sediul acţiunii noastre, pentru a rămâne grupaţi. La 6 dimineaţa eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalţi să vină după noi. Am închis şi baricadat uşa din dos a universităţii, lăsându-l pe Frimu acolo.

  Eu am făcut un afiş scris cu creionul roşu, pe care l-am lipit pe uşa cea mare de la intrare: „Aduc la cunoştinţa domnilor studenţi precum şi a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiţionale”.

  Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.

  De la ora 8 au început să vină studenţii. Eu am rezistat singur la uşă până la ora 9 şi jumătate, când în faţa universităţii se adunaseră peste 300 de studenţi.

  În momentul când profesorul Müller de la matematici voia să intre cu forţa, i-am spus: „Când aţi intrat profesor la universitate aţi jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicaţi cum împotriva crucii? Sunteţi un sperjur, pentru că aţi jurat într-un lucru în care nu aţi crezut, iar acum vă călcaţi jurământul.

  Atunci studenţii, peste 300, în frunte cu Marin, şeful comuniştilor, cu Hriţcu, cu Ionescu de la Botoşani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis uşa de la universitate, m-au introdus în sala paşilor pierduţi, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate de oră, dându-mi cu bastoanele şi cu pumnii în cap. Nici o apărare şi nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece