În sfârşit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colţ şi mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit şi cei şase. Biruinţa adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puţin timp secretarul universităţii s-a coborât de la rectorat şi a afişat următoarele: „Se aduce la cunoştinţa tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă.

  Miercuri dimineaţa, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg oraşul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toţi. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza.

  De atunci mi s-a înrădăcinat credinţa care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată.

  În opinia publică a Iaşiului, aceste lupte, în special cele de la Regie şi Ateliere şi acum în urmă cea de la Universitate au avut un puternic răsunet. Adversarii au început să-şi dea seama că bolşevismul nu poate înainta fără obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toţi profesorii universităţii, toată presa, toată jidănimea, marea majoritate a muncitorilor, iar de cealaltă parte numai un minim grup de tineri care nu opun altceva acestor valuri uriaşe decât uriaşa lor credinţă în viitorul ţării. Tinerii aceştia prezentau rezistenţa unor voinţe înfipte în pământ ca nişte stânci peste care lumea uşor putea vedea, nu numai că nu se poate păşi fără pericol, dar că nu se poate păşi niciodată.

  Adversarilor le era teamă, nu de noi, ci de hotărârea noastră.

  Lumea cealaltă, Iaşiul creştin şi românesc, ne încuraja şi ne urmărea cu simpatie.

  ANUL UNIVERSITAR 1920-1921

  Început în condiţiunile arătate mai sus, anul acesta a fost un şir neîntrerupt de lupte şi ciocniri. Noi, studenţii luptători, nea-m organizat în jurul cercului studenţesc „Ştefan Vodă” al cărui preşedinte eram. De aici ne-am atacat adversarii, biruindu-i rând pe rând.

  Dispreţuitori faţă de cultura românească, aceştia ne priveau de sus universitatea şi tot ce aveam noi în ţara aceasta, cu pretenţii de savanţi şi îndrumători, ca nişte oameni sosiţi dintr-o mare ţară pe un păcătos şi înapoiat pământ românesc.

  Or fi avut ei dreptate în unele privinţe, dar în curând aveau să se izbească în mica noastră ţară de un mare bun simţ românesc secular, pe care acolo, în marea lor împărăţie de peste Nistru, s-a dovedit a nu-l fi avut de loc.

  La universitate întrunirile deveniseră imposibile. Nici o hotărâre nu se mai putea lua. Marea majoritate a studenţilor era formată din comunişti şi simpatizanţi de-ai lor. Dar nu putea face nici un pas înainte deoarece grupul nostru, care nu trecea de 40, era totdeauna prezent. El atacă şi nu mai permite vânturarea ideilor şi practicilor comuniste.

  Greva generală încercată în Universitatea ieşeană, cu ocazia arestării studentului comunist Spiegler, eşuează după o zi, deoarece grupul nostru ocupă cantina şi interzice intrarea la masă a greviştilor, bazându-se pe principiul: „Cine nu munceşte, nu mănâncă”. Toate intervenţiile rectorului şi ale profesorilor de a ne convinge ca aceşti studenţi să fie lăsaţi la masă, rămân zadarnice.

  Peste puţin timp, grupul nostru va câştiga o altă victorie: schimbarea uniformei.

  Studenţii comunişti purtau şepci ruseşti. Nu pentru că nu aveau altceva, ci ostentativ, ca să afirme bolşevismul. Cu ocazia unei încăierări la universitate, aceste şepci au fost luate şi arse în Piaţa Unirii. Apoi, în fiecare zi, la universitate, pe străzi, prin localuri, începe vânătoarea. Toate şepcile sunt arse. După o săptămână au dispărut complet şi pentru totdeauna.

  Grupul nostru trece mai departe. Se ia la luptă cu presa iudeo-comunistă. El însă n-are presă ca să se lupte pe calea scrisului. În urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei şi Bisericii, grupul nostru scos din răbdări pătrunde la redacţiile şi tipografiile ziarului „Lumea”, condus de jidanul Hefter, şi „Opinia” şi sfarmă tiparniţele care împrăştiau otravă şi insultă.

  Provocam dezordini, fără îndoială, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregăteau în ţara aceasta simbriaşii revoluţiei comuniste.

  Toate acestea însă mă vor fixa în obiectivul răzbunărilor.

  Presa jidănească ne atacă. Eu voi riposta violent.

  Întâlnind pe stradă redactorii „Opiniei”, în urma unui schimb de cuvinte, după ce le cer socoteală pentru ofensele aduse, ne încăierăm. Adversarii mei sunt bătuţi bine.

  A doua zi însă toate ziarele din Iaşi fac front contra mea: „Opinia”, „Lumea”, „Mişcarea”.

  ELIMINAT PENTRU TOTDEAUNA DIN UNIVERSITATEA IEŞEANĂ.

  Lucrurile nu se opresc aici. Imediat intervine senatul universitar, se întruneşte şi, fără a mă audia, mă elimină pentru totdeauna din Universitatea ieşeană.

  În sfârşit Universitatea şi Iaşiul vor scăpa de tulburătorul ordinii publice, care timp de doi ani a stricat pacea iudeo-comuniştilor şi s-a opus la toate încercările acestora de a dezlănţui revoluţia pentru detronarea regelui, arderea bisericilor, împuşcarea ofiţerilor şi masacrarea a sute de mii de români.

  Oamenii ordinii şi legalităţii sunt, pentru senatul universitar, comuniştii. Eu, sunt tulburătorul acestei ordini.

  CONSILIUL FACULTĂŢII DE DREPT.

  Dar planul lor se sfarmă. Pentru că intervine un fapt într-adevăr unic, în manifestările obişnuite ale vieţii noastre universitare. Consiliul Facultăţii de Drept se sesizează de eliminarea pronunţată de senat şi, având în frunte pe profesorii Cuza, decan, Matei Cantacuzino şi Dimitrie Alexandrescu se opune acestei eliminări.

  Încercările consiliului de a tempera furia senatului universitar dau greş. Senatul nu renunţă la pedeapsa dată.

  Atunci Facultatea de Drept îşi retrage reprezentantul din senat, nu se supune hotărârii acesteia şi se declară independentă.

  Pe mine facultatea mă anunţă că mă pot prezenta la cursuri, deoarece consiliul profesoral refuză să recunoască hotărârea senatului universitar.

  A rămas astfel pe mai departe, student al Universităţii din Iaşi.

  În urma acestui fapt, timp de trei ani, consiliul Facultăţii de Drept nu şi-a mai trimis reprezentant în senat. Conflictul a durat