Casa este construită în stil victorian, cu trei etaje. Are un turnuleț în vârf și o verandă care o înconjoară dintr-o parte în alta. Înăuntru e plin de caricaturi originale The New Yorker, fotografii de familie, perne brodate, mici statuete, prespapieruri de fildeș, plăci cu pești împăiați. Peste tot, absolut peste tot, e plin de obiecte frumoase colecționate de Tipper și de bunicul. Pe peluză este o masă enormă de picnic, suficient de mare încât să se așeze la ea șaisprezece oameni. Puțin mai încolo, de crengile masive ale unui arțar, atârnă o roată de cauciuc pe post de leagăn.

Bunica se fâțâia prin bucătărie, plănuind ieșiri la iarbă verde. Cosea pleduri în camera ei de lucru și zumzăitul mașinii de cusut se auzea în toată casa. Îl lua la rost pe administrator, îmbrăcată în blugii ei și cu mănușile de grădinărit.

Acum casa era tăcută. Fără cărți de bucate lăsate deschise pe blat, fără muzică clasică la sistemul audio din bucătărie. Dar în toate savonierele încă se mai găsea săpunul preferat al bunicii. Acelea erau plantele ei crescând în grădină. Lingurile ei de lemn, șervetele ei de masă.

Într-o zi, când nu era nimeni prin preajmă, m-am dus în camera ei de lucru, la parter, în partea din spate a casei. Am atins materialele ei adunate de-a lungul vremii, nasturii lucioși, ațele colorate.

Mai întâi am simțit cum mi se scurg capul și umerii, apoi șoldurile și genunchii. În scurt timp eram o băltoacă, îmbibând stambele cu imprimeuri drăguțe. Am udat fleașcă pledul pe care nu mai apucase să-l termine, am făcut să ruginească părțile metalice ale mașinii ei de cusut. Încă o oră sau două după aceea, am continuat să plâng. Bunica mea, bunica mea. Dispărută pentru totdeauna, deși încă puteam să-i simt parfumul Chanel în țesăturile din jur.

Așa m-a găsit mami.

M-a făcut să mă port normal. Pentru că eram. Pentru că puteam. Mi-a zis să trag aer în piept și să mă ridic.

Și am făcut ce mi-a cerut. Din nou.

Mami era îngrijorată din cauza bunicului. Tremura pe picioare după ce-a murit bunica, se ținea de scaune și de mese ca să nu-și piardă echilibrul. El era capul familiei. Nu voia să-l vadă dărâmat. Își dorea ca el să știe că încă mai are în jurul lui copiii și nepoții, veseli și puternici ca întotdeauna. Era important, spunea ea. Era bine. Era cel mai bine. Nu provoca suferință, spunea ea. Nu le aminti oamenilor de pierderea lor.

— Înțelegi, Cady? Tăcerea acoperă și protejează durerea.

Înțelegeam și am reușit să o elimin pe bunica Tipper din conversație, la fel cum făcusem și cu tata. Fără nicio bucurie și în întregime. La mesele pe care le luam împreună cu mătușile sau împreună cu bunicul pe barcă, chiar și singură cu mami – mă purtam de parcă cele două ființe problematice nici n-ar fi existat vreodată. Și restul familiei Sinclair făcea la fel. Când eram adunați cu toții la un loc, lumea zâmbea cu toții dinții. La fel am făcut și atunci când Bess l-a părăsit pe unchiul Brody, la fel când unchiul William a părăsit-o pe Carrie, la fel când Peppermill, câinele bunicii, a murit de cancer.

Gat, totuși, n-a înțeles asta niciodată. Aducea deseori vorba despre tatăl meu. Tata îl considerase pe Gat un adversar demn de luat în seamă la șah și un bun ascultător al poveștilor sale plicticoase despre istoria armatelor, astfel încât petreceau destul de mult timp împreună. „Ți-aduci aminte când taică-tău a prins cu găleata crabul ăla enorm?”, îmi spunea Gat. Sau lui mami: „Anul trecut Sam mi-a spus că găsesc tot ce trebuie pentru pescuit la muscă în șopronul pentru bărci, știți cumva unde anume?”

Conversațiile din timpul cinei se întrerupeau brusc când o menționa pe bunica. La un moment dat, Gat a spus:

— Mi-e dor s-o văd stând acolo, în capătul mesei, și servindu-ne desertul, vouă nu? Era unul dintre momentele lui Tipper.

Johnny a început să vorbească tare despre Wimbledon, până când ni s-a șters groaza de pe chipuri.

De fiecare dată când Gat spunea lucruri de genul ăsta, pe un ton atât de obișnuit și adevărat, fără să-și dea seama câtuși de puțin ce face – simțeam cum mi se deschid venele. Cum mă taie la încheieturi. Îmi curgea sângele de-a lungul palmelor. Mă lua cu amețeală. Mă clătinam ținându-mă de masă sau cădeam într-o agonie rușinoasă, sperând să nu mă observe nimeni din familie. Nu mami, în mod special.

Gat mă vedea, însă, aproape întotdeauna. Când îmi picura sângele pe picioarele goale sau se scurgea peste cartea pe care o citeam, era blând cu mine. Îmi înfășura încheieturile în tifon alb, moale și mă întreba ce s-a întâmplat. Îmi punea întrebări despre taică-meu sau despre bunica – ca și cum lucrurile s-ar putea îmbunătăți dacă vorbești despre ele. De parcă rănile de atenție au nevoie.

Era un străin în familia noastră, chiar și după toți anii aceia.

•

Când nu sângeram, când Mirren și Johnny făceau scufundări cu tubul de oxigen sau se dondăneau cu cei mici, când toată lumea zăcea pe canapele uitându-se la filme pe ecranul plat de la Clairmont – Gat și cu mine ne ascundeam. La miezul nopții, ne urcam în leagănele făcute din roți de cauciuc, cu brațele și picioarele încolăcite, cu buzele calde lipite de pielea noastră rece noaptea. Diminețile ne strecuram chicotind în pivnița de la Clairmont, plină până la refuz cu sticle de vin și enciclopedii. Acolo ne