Gat a zâmbit. Luminos. Timid. S-a lăsat în genunchi, dărâmând turnulețele colorate din cărți. S-a întins și m-a mângâiat pe păr.

— Te iubesc, Cady. De-adevăratelea.

M-am aplecat și l-am sărutat.

Mi-a atins fața. Și-a lăsat mâna să coboare de-a lungul gâtului meu și a claviculei. Lumina ferestrei de la mansardă strălucea deasupra noastră. Sărutul nostru a fost dulce și electrizant,

și timid și sigur,

înfiorător și exact cum trebuia.

Am simțit dragostea curgând dinspre mine spre Gat, dinspre Gat spre mine.

Eram calzi și tremuram,

și tineri și bătrâni de când lumea,

și vii.

Mă gândeam: e adevărat. Deja ne iubim unul pe altul.

Deja o facem.

A intrat bunicul, dând peste noi. Gat a sărit în picioare. Încurcat, a călcat pe cărțile sortate după culori, care se răsturnaseră pe toată podeaua.

— Vă întrerup, a zis bunicul.

— Nu, domnule.

— Ba da, cu siguranță că așa e.

— Scuze pentru tot praful ăsta, am zis. Încurcată și eu.

— Penny credea că poate îmi găsesc și eu ceva de citit.

Bunicul și-a tras un scaun vechi de răchită în mijlocul încăperii și s-a așezat, aplecându-se deasupra cărților.

Gat a rămas în picioare. Trebuia să stea cu capul aplecat, sub acoperișul înclinat al mansardei.

— Ai grijă, tinere, a zis bunicul dintr-odată, pe un ton aspru.

— Poftim?

— Capul. Ai grijă să nu te rănești.

— Aveți dreptate, a spus Gat. Aveți dreptate, aș putea să mă rănesc.

— Așa că ai grijă, a repetat bunicul.

Gat s-a întors și a coborât scările fără să mai adauge un cuvânt.

Bunicul și cu mine am rămas tăcuți un moment.

— Îi place să citească, am zis în cele din urmă. M-am gândit că poate o să vrea câteva dintre cărțile tatii.

— Îmi ești foarte dragă, Cady, a spus bunicul, mângâindu-mă pe umăr. Prima mea nepoată.

— Și eu te iubesc, bunicule.

— Îți aduci aminte când te-am dus la meciul de baseball? N-aveai decât patru ani.

— Sigur.

— A fost prima dată când ai mâncat floricele, a spus bunicul.

— Știu, mi-ai cumpărat două cornete.

— A trebuit să te iau în brațe ca să vezi ceva. Îți amintești, Cady?

Îmi aminteam.

— Spune-mi.

Știam genul de răspuns pe care bunicul dorea să-l audă de la mine. Era o rugăminte pe care ne-o adresa destul de des. Îi plăcea să povestim iar și iar momente din istoria familiei Sinclair, exagerându-le importanța. Întotdeauna te întreba ce a însemnat pentru tine una sau alta și tu trebuia să-i oferi detalii. Imagini. Poate o lecție învățată.

De obicei îmi plăcea foarte mult să spun asemenea povești și să le ascult. Legendara familie Sinclair, ce ne-am mai distrat și cât de frumoși eram. Dar în ziua aceea, nu aveam chef de-așa ceva.

— A fost primul tău meci de baseball, a început bunicul. După aceea ți-am cumpărat o bâtă roșie de plastic. Ai exersat lovituri pe peluza casei din Boston.

Oare bunicul își dădea seama ce moment întrerupsese mai devreme? I-ar fi păsat dacă ar fi știut?

Când aveam să-l mai văd pe Gat?

Oare o să se despartă de Raquel?

Ce se va întâmpla între noi?

— Ai vrut să faci floricele acasă, a continuat bunicul, deși știa că-mi amintesc povestea. Și Penny te-a ajutat. Dar ai început să plângi că n-avem cornete cu roșu și alb în care să le punem. Îți aduci aminte?

— Da, bunicule, am spus, cedând. Ai făcut tot drumul înapoi până la stadion, în aceeași zi, și ai mai cumpărat două cornete de floricele. Le-ai mâncat în drum spre casă, doar ca să-mi dai mie cornetele. Îmi amintesc.

Satisfăcut, bunicul s-a ridicat și am coborât împreună din pod. Bunicul tremura în timp ce cobora scările, așa că s-a sprijinit de umărul meu.

•

L-am găsit pe Gat pe aleea care înconjura insula și am luat-o la goană spre locul unde stătea, privind apa. Vântul bătea cu putere și îmi venea tot părul în ochi. Când l-am sărutat, avea buzele sărate.

Bunica Tipper a murit din pricina unei insuficiențe cardiace cu opt luni înainte de vara numărul cincisprezece pe insula Beechwood. Era o femeie uluitoare, chiar și la bătrânețe. Păr alb, obraji trandafirii, înaltă și osoasă. Ea a făcut-o pe mami să-i placă așa de tare câinii. Întotdeauna avea cel puțin doi și uneori patru Golden Retrieveri, când fetele erau mici și mai târziu, până la moartea ei.

Se grăbea să judece oamenii și avea favoriții săi, dar în același timp era o fire foarte caldă. Dacă ne trezeam cu noaptea în cap la Beechwood, pe vremea când eram cu toții mici, puteam să ne ducem la Clairmont ca s-o trezim pe bunica. Avea pregătit la frigider aluatul de brioșe, îl turna în forme și după aceea te lăsa să mănânci câte brioșe calde voiai, înainte să se trezească tot restul insulei. Ne ducea să culegem fructe de pădure și ne ajuta să facem o plăcintă sau un soi de gogoșele, cum le spunea ea, pe care le mâncam seara.

Unul dintre proiectele ei de caritate presupunea o petrecere pentru strângere de fonduri, în fiecare an, destinate Institutului Agricol de pe Martha’s Vineyard. Mergeam cu toții. Se ținea afară, sub niște corturi frumoase, albe. Cei mici fugeau de colo-colo îmbrăcați în haine de petrecere și fără pantofi în picioare. Johnny, Mirren, Gat și cu mine șterpeleam câte un pahar de vin, ne amețeam și ne prosteam. Bunica dansa cu Johnny, apoi cu taică-meu, apoi cu bunicul, ținându-și cu mâna marginea rochiei ridicată. Aveam o fotografie cu bunica de la una dintre petrecerile acelea pentru strângere de fonduri. Purta rochie de seară și ținea în brațe un porcușor.

Vara numărul cincisprezece pe Beechwood. Bunica