Și-a lăsat privirea în jos. A zâmbit.

— Asta vrei tu să spui, Cady?

— Da, i-am zis.

Mi-am lăsat degetele să-i urmeze linia brațului întins, plutind.

— Nu pot să cred că ați intrat în apă!

Johnny stătea la țărm, cu blugii suflecați și picioarele în apă până la glezne. E ca la Polul Nord. Mi-au înghețat degetele de nu mi le mai simt.

— E plăcut, odată ce intri! a răspuns Gat.

— Serios?

— Nu fi bleg! a țipat Gat. Fii bărbat și intră odată în blestemata de apă.

Johnny a râs și a dat năvală înăuntru. Mirren l-a urmat.

Și a fost… excelent.

Noaptea conturându-se deasupra noastră. Zumzăitul oceanului. Țipetele pescărușilor.

În noaptea aceea am adormit cu greu.

După miezul nopții, m-a strigat.

M-am uitat pe fereastră. Gat stătea întins pe spate pe pasarela de lemn care duce spre Windemere. Golden Retrieverii stăteau întinși lângă el, toți cinci: Bosh, Grendel, Poppy, Prințul Philip și Fatima. Li se auzeau cozile bufnind ușurel.

Lumina lunii îi făcea pe toți să arate albăstrui.

— Hai jos, mi-a strigat.

Am coborât.

Lumina din dormitorul lui mami era stinsă. Restul insulei, cufundată în întuneric. Eram singuri, cu excepția câinilor.

— Dă-te mai încolo, i-am zis.

Pasarela nu era prea lată. Când m-am întins alături de el, ni s-au atins brațele, al meu gol, iar al lui într-o haină de vânătoare de un verde-oliv.

Ne uitam la cer. Atât de multe stele, parcă ar fi fost sărbătoare, o ditamai petrecerea a galaxiei, interzisă, care se ținea după ce oamenii fuseseră trimiși la culcare.

Îmi părea bine că Gat nu încerca să-mi destăinuie cunoștințele lui în privința constelațiilor sau să spună alte tâmpenii, cum ar fi să ne punem dorințe în stele. Dar nu știam nici ce să înțeleg din tăcerea lui.

— Pot să te țin de mână? m-a întrebat.

Mi-am pus mâna într-a lui.

— Universul pare uriaș în clipa asta, mi-a zis, simt nevoia să mă țin de ceva.

— Sunt aici.

Degetul lui mare îmi mângâia centrul palmei. Toți nervii mi se concentraseră acolo, simțeam cea mai mică mișcare a pielii sale atingându-se de a mea.

— Nu sunt așa de sigur că sunt un om bun, a spus după o vreme.

— Nici eu nu sunt sigură că sunt, am răspuns. Mai mult improvizez.

— Da…

Gat a tăcut un moment.

— Crezi în Dumnezeu? m-a întrebat apoi.

— Pe jumătate.

Am încercat să mă gândesc mai serios. Știam că Gat nu s-ar fi mulțumit cu un răspuns atât de evaziv.

— Când lucrurile merg prost, mă rog sau îmi imaginez că e cineva care mă veghează, care mă ascultă. Cum a fost acum, în primele câteva zile după ce a plecat taică-meu. M-am gândit la Dumnezeu. I-am cerut să mă apere. Dar în restul timpului, îmi târâi viața de zi cu zi. Nu există nici măcar o urmă de spiritualitate.

— Eu nu mai cred, a spus Gat. Excursia din India, sărăcia de acolo. Niciun Dumnezeu n-ar lăsa să se întâmple una ca asta. Și apoi vin acasă și încep s-o observ pe străzile New Yorkului. Oameni bolnavi, murind de foame într-una dintre cele mai bogate țări ale lumii. Pur și simplu nu-mi vine să cred că veghează cineva asupra oamenilor ăstora. Ceea ce înseamnă că nu veghează nimeni nici asupra mea.

— Asta nu te face un om rău.

— Mama e credincioasă. A fost crescută în spirit budist, dar se duce la biserica metodistă acum. Nu e prea încântată de mine.

Gat rareori vorbea despre mama lui.

— Nu poți să crezi doar fiindcă îți spune ea, i-am răspuns.

— Nu. Întrebarea este cum să fii un om bun, dacă nu mai ai credință.

Ne-am uitat la cer. Câinii au intrat în casă pe ușița lor batantă de la Windemere.

— Ți-e frig, a spus Gat. Să-ți dau haina mea.

Nu-mi era frig, dar m-am ridicat. S-a ridicat și el. Și-a desfăcut nasturii de la haina oliv de vânătoare și și-a dat-o jos. Mi-a întins-o.

Păstrase căldura corpului său. Mi-era mult prea mare la umeri. Acum el avea brațele goale.

Mi-am dorit să-l sărut acolo, în timp ce-i purtam haina de vânătoare. Dar n-am făcut-o.

Poate că o iubea pe Raquel. Pozele de pe telefon. Trandafirul ăla uscat din plic.

În dimineața următoare, la micul dejun mami m-a rugat să mă uit prin lucrurile lui tati în mansarda de la Windemere și să-mi iau ce doream. Pe restul avea să le arunce.

Windemere are fronton triunghiular și o mulțime de colțuri. Două dintre cele cinci dormitoare au acoperișuri înclinate și e singura casă de pe insulă cu un pod adevărat. Veranda e mare și are o bucătărie modernă, cu blaturi de marmură, care arată un pic nelalocul lor. Camerele sunt spațioase și pline de câini.

Gat și cu mine ne-am urcat în pod, cu sticle de ceai cu gheață, și ne-am așezat pe podea. Încăperea mirosea a lemn. Fereastra proiecta un pătrat de lumină pe podea.

Mai fuseserăm și înainte în pod.

Și în același timp parcă acum ar fi fost prima dată.

Erau acolo cărțile pe care le citea tata în vacanță. Numai biografii de sportivi, crime misterioase în înalta societate și povești scandaloase despre vedete rock, scrise de oameni în vârstă, despre care nu auzisem niciodată. Gat nu se prea uita prin ele. Sorta cărțile după culori. Un turnuleț cu coperte roșii, altul cu coperte albastre, altele maro, albe, galbene.

— Nu-ți iei nimic de citit? l-am întrebat.

— Poate.

— Ce zici de First Base and Way Beyond{2}?

Gat a început să râdă. A dat din cap că nu vrea. Și-a îndreptat puțin turnulețul albastru.

— Rock On with My Bad Self? Hero of the Dance Floor?{3}

A râs iar. Apoi mi-a spus pe un ton serios:

— Cadence?

— Ce?

— Taci din gură.

M-am uitat la el vreme îndelungată. Fiecare linie a fe