Am făcut cisterne întregi de înghețată și am zăcut la soare.

Într-o noapte, noi patru am ieșit la un picnic pe plaja cea mică. Scoici înăbușite, cartofi și porumb dulce. Le pregătiseră servitorii. Nu le știam numele.

Johnny și Mirren aduseseră mâncarea jos în tăvi de metal. Am mâncat în jurul focului de tabără, picurând unt pe nisip. Apoi Gat ne-a făcut S’more{1} cu trei straturi. Mă uitam la mâinile lui în lumina focului, strecurând bezele pe un băț lung. Unde pe vremuri fuseseră scrise numele noastre, acum își scrisese titlurile cărților pe care voia să le citească.

În noaptea aceea, pe mâna stângă: Existență și. Pe dreapta: Nimic.

Și eu aveam chestii scrise pe mâini. Un citat care îmi plăcuse. Pe stânga: Trăiește. Pe dreapta: în prezent.

— Vreți să știți la ce mă gândesc? a întrebat Gat.

— Da, am zis eu.

— Nu, a zis Johnny.

— Mă întrebam cum de putem să spunem că bunicul tău deține această insulă. Nu legal, ci la propriu.

— Te rog, nu începe cu păcatele primilor pelerini, a mormăit Johnny.

— Nu. Întreb, doar, cum am putea spune că pământul aparține cuiva?

Gat a făcut un gest cu mâna, cuprinzând nisipul, oceanul, cerul.

Mirren a ridicat din umeri.

— Oamenii cumpără și vând pământ tot timpul.

— N-am putea să vorbim despre sex sau crime? a zis Johnny.

Gat nu l-a băgat în seamă.

— Poate că pământul n-ar trebui să aparțină deloc oamenilor. Sau poate ar trebui să existe o limită în privința lucrurilor pe care oamenii au voie să le posede. A continuat aplecându-se în față: Când am fost în India astă-iarnă, în excursia în care m-am dus ca voluntar, am construit toalete. Le-am construit noi fiindcă oamenii de acolo, din satul ăla, nu le aveau.

— Știm cu toții că ai fost în India, a zis Johnny. Ne-ai zis de vreo patru’șapte de ori.

Asta e ceva ce-mi place teribil la Gat: este atât de entuziasmat, atât de asiduu interesat de lume, încât cu greu și-ar putea imagina că ceilalți se plictisesc de poveștile lui. Chiar și atunci când i-o spun în față. Dar, de asemenea, nici el nu ne lasă să scăpăm așa de ușor. Vrea să ne facă să ne gândim – chiar și când n-avem niciun chef să ne gândim.

A înfipt un băț în cenușă.

— Spun că ar trebui să vorbim despre asta. Nu toată lumea are insule private. Unii oameni muncesc pe ele. Unii muncesc în fabrici. Alții nu au de muncă. Și alții nu au nimic de mâncare.

— Oprește-te din vorbit în clipa asta, a zis Mirren.

— Oprește-te din vorbit pentru totdeauna, a zis Johnny.

— Avem o viziune deformată asupra realității aici, pe insula Beechwood, a spus Gat. Cred că nu vă dați seama de asta.

— Taci din gură, am zis și eu. Îți mai dau niște ciocolată dacă taci.

Și Gat a tăcut, însă cu o față schimonosită. S-a ridicat brusc, a luat o piatră din nisip și a aruncat-o cu toată forța. Și-a smuls tricoul de pe el și și-a azvârlit pantofii din picioare. Apoi a intrat în apă așa cum era, în blugi.

Supărat.

I-am privit mușchii umerilor în bătaia razelor de lună, picăturile lovindu-l în timp ce intra împroșcând cu apă. S-a scufundat și eu mi-am zis: Dacă nu mă duc după el acum, atunci o să-l aibă fata aia, Raquel. Dacă nu mă duc după el acum, o să plece. O să se îndepărteze de noi, Mincinoșii, de insulă, de familia noastră, de mine.

Mi-am aruncat puloverul și l-am urmat pe Gat, cu rochia încă pe mine. M-am prăbușit în apă și am înotat până la locul unde stătea întins în plută pe spate. Avea părul umed lipit de cap, lăsându-i fața liberă și cicatricea de pe sprânceană la vedere.

M-am întins să-l prind de braț.

— Gat.

A tresărit. S-a ridicat în picioare în apa până la brâu.

— Îmi pare rău, am șoptit.

— Eu nu-ți spun să taci din gură, Cady, mi-a zis. Niciodată nu ți-am zis așa ceva.

— Știu.

A rămas tăcut.

— Te rog să nu taci, am spus.

I-am simțit ochii cercetându-mi trupul în rochia udă.

— Vorbesc prea mult, a zis. Transform totul în politică.

— Îmi place când vorbești, am răspuns, fiindcă era adevărat.

Când stăteam să-l ascult, chiar îmi plăcea.

— Doar că toate astea mă fac să… – și s-a oprit un moment. Lumea e întoarsă pe dos, asta-i tot.

— Da.

— Poate că ar trebui – Gat m-a luat de mâini și mi le-a întors cu palmele în sus ca să vadă cuvintele pe care le scrisesem – ar trebui să trăiesc în prezent și să nu mă mai agit atâta.

Mâna mea era în mâna lui umedă. Tremuram.

Avea brațele goale și ude. Înainte ne țineam de mână tot timpul, dar acum nu se atinsese de mine toată vara.

— E bine că privești lumea așa cum o faci, i-am spus.

Gat mi-a dat drumul și s-a întins la loc pe spate în apă.

— Johnny vrea să tac din gură. Iar pe tine și pe Mirren vă plictisesc.

M-am uitat la profilul lui. Nu mai era Gat. Era numai contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Toate astea erau acolo, în pleoapele ochilor săi căprui, în pielea sa catifelată, în buza inferioară împinsă înainte. Exista înăuntrul lui o energie care-i alimenta fiecare fibră.

— O să-ți spun un secret, am șoptit.

— Ce?

M-am întins și l-am atins din nou pe braț. Nu s-a ferit.

— Când spunem „Taci din gură, Gat”, nu asta înseamnă, deloc.

— Nu?

— Ce vrem să spunem este că te iubim. Ne aduci aminte ce egoiști nesimțiți suntem.