viitura o învățătoare tocmai trecea pe punte ca să ajungă la școală și-a luat-o apa cu punte cu tot. Au căutat-o părinții pînă au albit și n-au găsit-o. Peste două luni, o babă aduna crengi pe malul rîului, trage de o creangă, trage, creanga nu voia să iasă din nisip, cînd colo, baba se uită și zice: „Mă, ce creangă o fi asta, că văz că la vîrf e vopsită cu roșu”. Ea trăgea de mîna învățătoarei, care era dată cu ojă pe unghii.

Trenul se smuci de cîteva ori, apoi se opri.

— Am ajuns în vreo gară? întrebă cineva.

— Pe dracu’! Sîntem în cîmp. O fi terminat locomotiva cărbunii.

Toți bărbații își aprinseră cîte o țigară, luînd foc unii de la alții; chibrituri n-avea decît unul și ceilalți așteptau să-i vină lui chef de fumat. Se lăsă o liniște perfectă și îndelungă. Din compartimentul de alături se auzeau două sforăituri distincte, iar de-afară se auzea cum plouă.

— Fraților, zise pițigăiatul, ploaia asta nu se mai oprește, ne îneacă.

— Nu ne îneacă, îi răspunse bărbatul care ședea lîngă Nela și pe care o înghiontea mereu cu cotul, era prea gras și n-avea loc, se sufoca de înghesuială. Inundațiile și seceta sînt fenomene obișnuite și normale. Așa zic savanții.

— Care e savantul care a spus chestia asta, ca să-l bag eu în mă-sa?! se enervă tipul care-și ținea fratele pe genunchi. Normal e cînd e normal, cînd e bine!

— Eu știu un lucru: cînd e ploaie prea multă sau cînd e secetă, nu e război. Dumnezeu nu dă două nenorociri deodată. Așa cum nu-ți dă două boli deodată. Azi te doare aici, îți trece – și-abia mîine te doare în altă parte.

Bărbatul care-și ținea fratele pe genunchi simți din nou nevoia să pună lucrurile la punct.

— Războiul modern nu ține seama de nici un fenomen al naturii. Înainte, da, războiul avea nevoie de vreme bună, ca să poată merge tancurile, caii, infanteria, ca să zboare avioanele. Acum rachetele zboară pe orice vreme, totul e să apeși un buton. Șade un soldat la pupitru și moțăie, vede pe ecranul radarului niște ciori, crede că sînt rachete și declanșează războiul atomic.

— Păi ce, e de capul lui? Nu trebuie să întrebe pe superiori? interveni bătrînul, enervîndu-se brusc.

— Cînd să-i întrebe? Dacă nu acționează într-un minut, rachetele inamice l-au distrus. Totul e în mîna lui. Sau mai luăm o variantă: cade un meteorit peste orașul Moscova, rusul de la pupitru crede că americanii au atacat și apasă pe buton.

Pițigăiatul se enervă și tuși îngrozitor timp de un minut.

— Fii, domnule, serios, că nu-i așa! Au telefoane directe între ei. Sună și-i răspunde americanul: „Dragă, ai dat tu cu bomba în mine?” „Exclus”, zice americanul. „Ia verifică”, zice rusul. „Am verificat”, zice, „la mine totul e normal. Întreabă-l pe chinez, pe indian, pe evreu sau pe român”. Adică nu se lasă o treabă de-astea la mîna unui nătăfleață, discută ăi mari între ei, verifică și, dacă e meteorit, e meteorit, se trimit telegrame de condoleanțe.

Trenul făcu o tentativă scurtă de pornire, apoi începu să dea înapoi, iute. Bărbatul cu fratele în brațe se sperie.

— Ce dracu’, ăștia l-au scăpat la vale?

Trenul se opri, zvîcnind brusc, și o sacoșă căzu la picioarele Nelei, stropind-o cu un lichid vîscos.

— Bravo! strigă pițigăiatul. Aveam în ea patruzeci de ouă. Le-a luat dracu’.

— Arunc-o pe fereastră, îl sfătui cineva.

— N-o arunc deloc. Acasă nu tot le sparg pentru omletă?

Trenul rămase încremenit încă o jumătate de oră și aproape toți călătorii adormiră pe bănci, pe valize sau în picioare. Nela ațipi și ea, dar se auzi un tropăit pe culoare, glasuri autoritare ale unor bărbați și ușile compartimentelor care se deschideau cu zgomot.

— Toată lumea coboară! strigă un conductor înalt și slab. Se face transbordarea!

— Ce se face? întrebă fratele cel mic pe fratele cel mare.

— Transbordarea.

— Ce-i aia?

— Dacă ești prost, n-o să te fac eu acuma deștept. Transbordarea înseamnă că ne mutăm în alt tren.

— De ce?

— O să vezi tu de ce.

Călătorii începuseră să-și ia bagajele și să coboare, dar Nela nu se mișcă de la locul ei, ca și cum nu auzise comunicarea conductorului. De fapt, nici ea nu știa exact ce înseamnă o transbordare, mersese cu trenul doar de patru ori în viață: o dată la Sinaia, într-o tabără de pionieri, o dată la Paris, cu maică-sa, cînd avea paisprezece ani, și de două ori la mare, dar niciodată nu trebuise să schimbe trenul.

După vreo jumătate de oră, cînd rămase singură în compartiment, apăru același conductor înalt și slab, care o privi uluit.

— Păi dumneata ce faci?

Nela îi răspunse cu calm:

— Stau.

— Păi nu cobori?

— Nu.

— De ce?

— Unde să mă duc?

— În trenul celălalt. Noi nu putem merge mai departe, apele au rupt terasamentul. Vino și dumneata să vezi.

Între timp se luminase și Nela putu să vadă pe fereastră (trenul era într-o curbă) oamenii mergînd prin apă pînă la genunchi pe calea ferată inundată. Ploua liniștit și intens.

— Și unde e trenul celălalt?

— Vine imediat.

Nela se așeză din nou pe banchetă și se gîndi cîteva clipe.

— Nu cobor, se decise ea. Merg înapoi cu trenu-ăsta.

Conductorul o refuză categoric.

— Nu se poate, trebuie să cobori.

— De ce trebuie să cobor?

— Pentru că așa am dispoziție de la șeful de tren. Trebuie să coboare toată lumea.

— Foarte bine. Eu nu cobor.

Conductorul se enervă și plecă fără să închidă ușa compartimentului. Se întoarse peste cinci minute cu un tip mărunt, gras și țigănos, îmbrăcat civil.

— Dînsa nu vrea să coboare, îi comunică conductorul civilului.

Acesta zîmbi onctuos.

— De ce nu vrea domnița să coboare? Îi-e frică de apă?

Conductorul răspunse în locul ei, ca și cum ar fi fost translator.

— Dînsa dorește să se întoarcă înapoi cu acest tren.

— O fi vrînd dînsa să se întoarcă cu acest tren înapoi, îi comunică civilul conductorului ca și cum chestiunea trebuia mai întîi lămurită între ei, dar biletul e numai pentru dus, nu și pentru întors.

— Cumpăr