— Nu se poate, se împotrivi civilul. Acest tren, din această clipă, este scos din circulație, nu știm unde mergem, nu știm unde ajungem, fii dumneata amabilă și coboară.

Nela nu răspunse și nu făcu nici o mișcare, privea pe fereastră întinderea de apă care se sfîrșea la cîțiva kilometri depărtare, la marginea unei liziere de culoare maro. Cei doi așteptară cîteva clipe, apoi civilul îi ordonă conductorului:

— Ia-i bagajele și du-i-le afară.

Sus, în plasă, se aflau două imense geamantane din imitație de piele legate la mijloc cu cîte o curea. Conductorul coborî unul dintre ele cu dificultate.

— Cred că are pămînt înăuntru, spuse el, gemînd sub povară.

Apoi luă geamantanul, ieși pe culoar, coborî din vagon și-l depuse afară, pe marginea terasamentului. Veni înapoi, îl luă și pe celălalt și-l duse în același loc. Sus, în plasa pentru bagaje, se mai afla și o pungă din plastic pe care era imprimată o reclamă pentru țigările americane Marlboro.

— Iau și sacoșa? întrebă conductorul.

— Ia-o.

După ce ieși conductorul cu sacoșa, civilul o apucă pe Nela de mînă.

— Hai, coboară! îi spuse acesta, sever.

— Nu înțeleg cu ce vă incomodează prezența mea? întrebă Nela pe un ton cîtuși de puțin indignat.

— Prezența dumitale ne incomodează prin faptul că acest tren trebuie să se întoarcă gol. Așa ni s-a comunicat. Iar dacă dumneata nu te supui, poți s-o pățești. În țară e stare de necesitate și toate pedepsele sînt duble.

— Bine, acceptă Nela, pedepsiți-mă dublu, dar nu mă scoateți din tren.

Conductorul se întorsese, dar, văzînd că șeful său poartă o discuție cu Nela, rămase pe culoar.

— Pamfil, îi ordonă civilul, scoate-o afară!

După care civilul se întoarse cu spatele și plecă. Conductorul o privi pe Nela cîteva clipe, cîntărind-o din ochi, apoi scuipă în palme și o luă în brațe, hotărît, Nela nu se împotrivi cîtuși de puțin, ba chiar i se agăță conductorului de gît cu amîndouă mîinile, ca să-i ușureze sarcina. Străbătură culoarul pînă la ușa de ieșire din vagon, pe care Nela o deschise împingînd-o cu piciorul, apoi coborîră treptele una cîte una, cu grijă, conductorul dovedind o dexteritate uimitoare, n-o lovise de nimic, n-o bruscase și n-o zdruncinase cîtuși de puțin, dimpotrivă, o așezase pe unul dintre geamantane încet, ușor, ca pe un obiect foarte fragil. Pamfil răsufla greu, istovit.

— Mulțumesc, îi spuse Nela. Îmi pare rău că v-ați deranjat.

— Nu face nimic, spuse conductorul, aproape vesel. Ăsta e serviciul, facem de toate.

Nela ședea pe geamantan în continuare, fără să schițeze vreo intenție oarecare pentru viitorul apropiat.

— Și ce-o să faci acum? o întrebă Pamfil. Cum o să duci geamantanele astea? Ce-ai în ele, pietroaie?

— Niște cărți.

— Unde te duci?

— Mă duc la post.

Conductorul era realmente îngîndurat. Se uitară amîndoi de-a lungul liniei. Apa o acoperise pe o distanță de vreo sută de metri, trecînd din partea dreaptă spre stînga și formînd într-un anumit punct un șuvoi destul de puternic. Ceilalți călători trecuseră cu toții dincolo de apă și se înșiraseră pe linia ferată.

— Trenul n-a venit, spuse conductorul cu un glas sumbru, dar cum o să duci geamantanele?

— Nu știu, răspunse Nela, abătută. Mi-e imposibil să le car. La gară, cînd am plecat, mi le-a urcat cineva. În plus de asta, mie mi-e frică să merg prin apă. Mi-e frică de șerpi.

— De unde să fie șerpi aici?

— De ce să nu fie?

— Oricum, șerpii de apă nu mușcă.

— E suficient să văd unul, că și leșin.

Nela scoase un pachet de Kent din poșetă și-și aprinse o țigară. Îi oferi și conductorului.

— Nu sînt fumător, dar iau una ca s-o am la cafea.

Puse țigara în buzunarul de sus al vestonului și plecă fără să spună nimic. Nela vru să-l strige, dar se răzgîndi. Ar fi vrut și ea o cafea, dar omul făcuse și așa destule sacrificii, o fi avînd și alte treburi. Planul ei era deja conturat: cînd va pleca trenul înapoi, se va agăța de ultimul vagon, lăsînd bagajele în cîmp. Din mers nu puteau s-o arunce, totul era să ajungă în prima gară, să nu rămînă în cîmp, singură și lipsită de ajutor. Avea oroare de natura dezlănțuită, cînd tuna și fulgera își punea pătura peste cap și plîngea, pe viscol nu ieșea din casă pentru că făcea urticarie, iar cînd era ceață o copleșeau stări deprimante și gînduri de sinucidere. Bine că avea două sandviciuri în sacoșă și două pachete cu țigări, cu astea putea trăi cîteva zile.

La una dintre ferestrele vagonului apăru civilul care hotărîse alungarea ei din compartiment.

— Ce faci? o întrebă acesta, fără nici o urmă de ironie.

— Mulțumesc, bine, răspunse Nela. Doriți o țigară?

— Nu. Nu fumez. Ce ai de gînd?

— Nimic. Stau.

— De ce nu vre să te duci dincolo? Peste o juma’ de oră, o oră maxim, vine trenul celălalt.

— Nu pot să car bagajele și mi-e frică să trec prin apă.

— Dar nici în cîmp nu poți să rămîi. În două, trei ore s-ar putea să vină apa peste dumneata.

— N-are decît.

Tipul dispăru, iar peste cinci minute apăru conductorul îmbrăcat cu o pelerină de ploaie, dar fără pantaloni și încălțat cu niște pantofi de tenis rupți și murdari, însoțit de un bărbat bondoc, dar zdravăn, îmbrăcat identic, cu deosebirea că pelerina îi ajungea pînă la călcîie, ceea ce însemna că nu era a lui. Conductorul veni lîngă Nela, o privi cu reproș și-i spuse supărat doar pe jumătate:

— Duduie, șeful de tren ne-a trimis să te transportăm dincolo. Băiatu-ăsta (și arătă spre celălalt, adică tipul bondoc, care era, de fapt, cam de aceeași vîrstă cu el) o să-ți ducă geamantanele, iar eu o să te duc pe dumneata. Hai, urcă.

Conductorul se aplecă, adică se făcu capră. Nela nu înțelegea despre ce e vorba.

— Să mă urc în spinarea dumitale?

— Dar unde? În cap?!

Nela i se agăță cu mîinile de gît și se urcă în spinarea lui. Conductorul îi apucă picioarele și i le ridică