Peste cîteva clipe izbucni un mic scandal, care, apoi, luă proporții. Femeia, care era ofițer al Stării Civile, își îngădui să-i dea lui Nedelcu cîteva sfaturi suplimentare față de cele care se dau în mod obișnuit.

— Dumneata, îi zise ea mirelui, care văd că ești mult mai în vîrstă decît soția…

— Cu cincisprezece ani, preciză Nedelcu.

— Acum vorbesc eu, îl reteză respectiva. Trebuie să ai grijă de această femeie nu numai pentru că e infirmă și minoră, ci și pentru că e însărcinată.

Nedelcu, care era, în mod obișnuit, o ființă pașnică și decentă, reacționă violent.

— Dumneata ești aici pe funcție de ofițer de Stare Civilă sau de moașă comunală?

— Dumneata, dacă ești obraznic, răspunse ofițereasa, oripilată de jignirea ce i se adusese, eu îți anulez căsătoria pe loc!

— Ce vorbești?! se oțărî Nedelcu. Învață mai întîi legile! O căsătorie nu se poate desface decît prin hotărîre judecătorească. Du-te la școală!

Mitică simți nevoia să intervină, dar nu ca să împace lucrurile, ci dimpotrivă:

— Cucoană, ce grad ai dumneata, de fapt, ca ofițer? Locotenent, plutonier-major sau căprar?

De-abia cînd se ajunse la amenințări cu Miliția și darea în judecată pentru jignire în exercițiul funcțiunii, Nela reuși să-i scoată afară din sală. La restaurant, unde urmau să sărbătorească evenimentul, ospătarul îi anunță de la început:

— Azi avem zi fără carne.

— Adică cum? întrebă Mitică, uluit.

— Adică, de două ori pe săptămînă, servim numai mîncăruri pe bază de legume. Azi avem ghiveci călugăresc și vinete umplute.

— Umplute cu ce? se interesă Nela, amuzată.

— Cu ce s-a găsit.

— Dă-ne ce vrei dumneata.

În timpul mesei festive, care nu dură decît douăzeci de minute, Nedelcu îi povestea prin gesturi proaspetei lui soții despre scandalul de la ofițerul Stării Civile, iar aceasta rîdea de se prăpădea. Rîdea e un fel de a spune, pentru că rîdea mutește, fără glas, ceea ce pe Nela o înfioră de oroare și milă. Ea îi anunță pe Mitică și Nedelcu că trebuie să plece în aceeași seară spre București, iar acesta din urmă îi spuse că vor călători împreună, deoarece și el trebuie să fie a doua zi la șeful său direct, ministrul de resort.

— Și ce aveți de gînd să faceți cu soția? se interesă Nela. O veți lua la București?

— Bineînțeles. Dar mai întîi trebuie să zugrăvesc casa, vreau s-o primesc în condiții dintre cele mai omenești.

După care o mîngîie pe păr și o sărută pe tîmplă. Surdomuta îi răspunse cu un zîmbet scurt și formal. Cel puțin așa i se păru Nelei.

[1] DIZEUZĂ: Cîntăreață de muzică ușoară (n. r.)

Seara, în timp ce se plimbau pe peronul gării, în așteptarea trenului, Nela și Mitică îi văzură pe cei doi retrași după chioșcul de ziare și discutînd cu gesturi repezi și agitate, cu chipurile crispate.

— Am impresia că junii căsătoriți sînt în conflict, observă Mitică.

Apoi nu-i mai văzură. Cînd trenul sosi, peste zece minute, Nela se urcă în vagon, fără să-l sărute pe Mitică sau să-i dea măcar mîna, gesturile tandre lipsind complet din relațiile lor obișnuite.

— Cînd vii? o întrebă el, cînd ea apăru la fereastra compartimentului.

— Poimîine, dacă nu intervine ceva deosebit. Să te sun mîine la spital?

— Nu. N-ai de ce. Pa!

— Pa!

După ce plecă trenul, Nela aștepta să apară Nedelcu, aveau locurile alături, cumpărase chiar ea biletele de la agenție. Bănui că s-a oprit la vagonul-restaurant și deschise o carte. Dar, după ce parcurse o filă, își aduse aminte că trenurile de noapte nu au vagoane-restaurant. Nu-l descoperi nici în Gara de Nord, la sosire, deși îl așteptă în capătul peronului pînă trecură toți călătorii. Apoi se grăbi să-i telefoneze fratelui său, la servici, de la care află spitalul în care era internată mama lor.

— După aia treci să te văd și eu? o întrebă fratele.

— Nu e neapărat nevoie, îi răspunse Nela, rece, și închise telefonul.

În drum spre spital intră într-o autoservire și întrebă o vînzătoare dacă au portocale. Aceasta se uită la ea bănuitoare, vrînd să știe dacă nu e luată cumva peste picior.

— Încercați la farmacie, îi răspunse, apoi.

Cumpăra niște compoturi bulgărești și niște fursecuri de la Cofetăria Capșa. Nu știa ce boală are maică-sa și nici ce avea voie să mănînce. Plecă pe jos spre Spitalul Brîncovenesc, parcurgînd Calea Victoriei, Piața Operetei și o parte din Calea Rahovei, trecînd pe lîngă Tribunalul mare. Bucureștiul îi făcu o impresie dezolantă, o întrista: vreme urîtă, oameni grăbiți, care te înghionteau din mers, mulți provinciali care umpleau trotuarele din fața magazinului Victoria și ale Lipscaniului, țigănci care cerșeau sau vindeau gumă de mestecat, mașini multe, o coadă imensă la Casa de comenzi Mercur și la magazinul Gostat. „Coadă la ce?” întrebă ea o femeie tînără, care ținea un copil de mînă. „La ce-o fi!” îi răspunse aceasta, enervată.

Nu era oră de vizită la spital, dar portarul o lăsă să intre contra unei atenții de douăzeci și cinci de lei, iar dintr-o cameră alăturată primi un halat alb, tot contra a douăzeci și cinci de lei și buletinul garanție. Spitalul – vechi, murdar și igrasios – îi dădea senzația de panică, aglomerație și isterie: medici, surori, studenți, bolnavi, vizitatori – toți mergeau grăbiți și nervoși. Singurul calm era vînzătorul de la standul de cărți din holul de la parter, un bărbat în vîrstă, distins, care-i explica unui medic: „Îmi pare rău, dar Cel mai iubit dintre pămînteni a ajuns la o mie de lei și mă tem c-o să urce. Nu-l mai pot procura.”

Își găsi mama cu greu, după ce cercetă patru saloane. Era în pat cu o altă femeie, așezate în sens invers și, cum avea un prosop peste cap, trebui să dea prosopul la o parte și s-o privească De aproape ca s-o recunoască. Îmbătrînise enorm, avea fața buhăită și vînătă, ochii apoși și bulbucați. O ajută să se ridice și o întrebă dacă poate veni