aşeză lângă patul lui şi, luând fiertura din farfurie cu o căniţă, i-o duse la gură. Punea atâta grijă în gestul lui şi zâmbea cu atâta bunătate în ochii lui azurii, încât lui Vinicius nu-i venea să creadă că-i acelaşi uriaş înfricoşător care ieri, după ce-l zdrobise pe Croton, s-a năpustit spre el ca o fiară turbată şi l-ar fi ucis dacă nu l-ar fi oprit Ligia. Tânărul patrician pentru prima dată în viaţă îşi punea întrebarea: oare ce se poate petrece în sufletul unui om simplu, servitor şi barbar?

Ursus se dovedi a fi o dădacă, pe cât de grijulie, pe atât de neîndemânatică. Căniţa dispărea complet între degetele lui herculeene, aşa că buzele lui Vinicius nu dădeau de ea. După câteva încercări nereuşite, uriaşul spuse, îngrijorat:

Oh, e mai uşor să scoţi un bour din vizuină…

Pe Vinicius îngrijorarea ligianului îl amuză, iar observaţia lui îi trezi interesul. Văzuse la circuri câţiva „uri” aduşi din pădurile nordice, pe care chiar şi cei mai curajoşi „bestiari” îi înfruntau cu teamă, fiindcă numai elefanţii îi întreceau în mărime şi putere.

Ai încercat oare să iei asemenea bestii de coarne? întrebă cu uimire.

Până n-au trecut peste mine douăzeci de ierni, mi-a fost frică de ei, răspunse Ursus, pe urmă însă, s-a întâmplat s-o fac.

Şi încercă din nou să-l hrănească pe Vinicius fără prea mulţi sorţi de izbândă.

Trebuie s-o rog pe Miriam sau pe Nazarius, spuse el, în cele din urmă. Atunci însă, apăru de după perdea chipul palid al Ligiei.

Stai, că-ţi ajut eu, spuse ea.

Şi ieşi după o clipă din cubiculum, unde fără îndoială se pregătea de culcare, căci era îmbrăcată numai într-o tunică strânsă pe corp, care acoperea bine pieptul, numită capitium. Părul ei era despletit. Vinicius, când o văzu, o certă pentru că până acum nu se culcase, dar ea răspunse, veselă.

Tocmai asta voiam să fac, dar văd că trebuie să-l înlocuiesc pe Ursus.

Luând căniţa, se aşeză pe marginea patului şi începu să-l hrănească pe Vinicius, umilit şi fericit de această favoare. Simţea adiindu-i pe obraji căldura corpului ei, când se apleca spre el. Părul ei despletit i se revărsa peste piept tulburându-l. Pasiunea din nou răscolită îl făcea să pălească, simţea însă că acest chip îi este mai drag decât orice pe lume. Până acum o dorise nebuneşte, acum începea s-o iubească. Fusese până acum ca toţi oamenii vremii, un egoist orb şi surd, nepăsător faţă de ceilalţi, faţă de ea însă nu putea să fie nepăsător.

După puţin timp, refuză să mai mănânce şi, deşi prezenţa ei îl umplea de bucurie, spuse:

Destul. Du-te şi te odihneşte, divina mea.

Nu-mi spune aşa, răspunse ea. Nu mi-e îngăduit să ascult asemenea vorbe.

Îi zâmbi însă şi-i spuse că i-a trecut somnul, că nu mai simte oboseală şi că nu se duce la culcare până nu vine Glaucus. Cuvintele ei îi sunau în ureche ca o muzică suavă, picurându-i bucurie în inimă. O admira din ce în ce mai mult, iar recunoştinţa lui sporea şi îşi bătea capul cum să i-o dovedească.

Ligia, spuse după o clipă de tăcere, eu până acum nu te-am cunoscut. Acum însă ştiu c-am vrut să te dobândesc pe-o cale greşită. Iată ce-ţi spun: întoarce-te la Pomponia Graecina şi fii fără grijă. De-acum înainte nimeni n-o să ridice mâna asupra ta.

Faţa ei se întristă.

Aş fi fericită, răspunse ea, dacă-aş putea s-o văd fie şi de departe, dar să mă întorc la ea nu se mai poate.

De ce? o întrebă Vinicius cu mirare.

Noi, creştinii, ştim prin Acteea ce se petrece la Palatin. Oare nu ştii că la scurt timp după fuga mea, înainte de plecarea sa la Neapolis, Cezarul i-a chemat pe Aulus şi pe Pomponia şi, crezând că m-au ajutat, i-a ameninţat cu mânia sa. Din fericire, Aulus a putut să-i răspundă: „Ştii, stăpâne, că niciodată buzele mele n-au rostit vreo minciună. Îţi jur că nu i-am ajutat să fugă şi nu ştiu mai mult decât tine ce s-a întâmplat cu ea.” Împăratul l-a crezut. Apoi a uitat. Eu, urmând sfatul celor mai bătrâni, nu i-am scris niciodată mamei mele unde sunt, ca să poată jura oricând ar fi întrebată că nu ştie nimic despre mine. Poate că tu nu înţelegi asta, Vinicius, dar noi n-avem voie să minţim, nici măcar când este vorba de viaţa noastră. Aşa-i religia căreia ne supunem inimile. Până la ea au ajuns din când în când veşti vagi că trăiesc şi că sunt în siguranţă.

O cuprinse dorul şi ochii i se umplură de lacrimi. După ce se linişti, adăugă:

Ştiu că şi Pomponia tânjeşte după mine, noi însă avem mângâierile noastre pe care alţii nu le au.

Da, răspunse Vinicius, mângâierea voastră este Christos dar eu nu vă înţeleg.

Uită-te la noi: pentru noi nu există despărţiri, nu există dureri şi suferinţe, şi chiar dacă se arată, se transformă în bucurii. Moartea însăşi, care pentru voi este sfârşitul vieţii, pentru noi este doar începutul, momentul în care, în schimbul unei fericiri incerte şi trecătoare, câştigăm fericirea veşnică. Învăţătura noastră minunată ne porunceşte să fim îndurători chiar şi faţă de duşmani, nu ne îngăduie să minţim, ne curăţă sufletele de răutate şi ne făgăduieşte o fericire fără sfârşit după moarte.

Am auzit asta în Ostrianum şi am văzut cum v-aţi purtat cu mine şi cu Chilon. Uneori mi se pare că-i un vis, că nu trebuie să-mi cred nici urechilor, nici ochilor. Dar tu răspunde-mi la altă întrebare: eşti fericită?

Da! răspunse Ligia. Urmându-l pe Christos, nu pot fi nefericită. Vinicius o privi, minunându-se; i se păru că ceea ce spune ea întrece orice măsură a judecăţii omeneşti.

Şi n-ai vrea să te