discuţie cu un om liber, chiar din păturile sărace, ştirbea în mai mică măsură demnitatea lui de patrician, decât discuţia cu un sclav, pe care nici legea şi nici obiceiul nu-l considerau o fiinţă omenească.

Cum, tu nu eşti sclavul lui Aulus? întrebă.

Nu, nobile Vinicius. Eu slujesc Callinei cum am slujit şi mamei sale, dar de bună voie.

Vârî din nou capul în cămin, ca să sufle în tăciunii peste care aşezase lemne, apoi se întoarse iarăşi spre el.

La noi nu-s sclavi.

Vinicius întrebă:

Unde-i Ligia?

Abia a plecat. Eu trebuie să gătesc prânzul pentru tine, stăpâne. A vegheat lângă tine toată noaptea.

De ce n-ai înlocuit-o?

Aşa a vrut ea. Treaba mea e să ascult.

O undă de tristeţe trecu prin ochii lui. Adăugă:

Dacă n-aş fi ascultat-o, tu, stăpâne, n-ai mai fi printre cei vii.

Regreţi oare că nu m-ai ucis?

Nu, stăpâne, Christos ne porunceşte să nu ucidem.

Dar Atacinus? Dar Croton?

N-am putut altfel, mormăi Ursus.

Privi supărat la mâinile sale, care se vede că rămăseseră păgâne, deşi sufletul lui îşi primise botezul.

Puse un vas pe vatră şi, aşezându-se pe vine în faţa căminului, îşi aţinti ochii îngânduraţi în flăcări.

E vina ta, stăpâne, spuse. De ce-ai ridicat mâna asupra ei? E fiică de rege.

Vinicius, în prima clipă, se mânie, lovit în mândria lui pentru că un om simplu şi barbar îndrăzneşte să-i vorbească atât de familiar, ba să-l şi dojenească. La toate lucrurile extraordinare şi greu de crezut care se întâmplaseră în noaptea trecută, se mai adăuga unul. Fiind însă slăbit şi neavându-i la îndemână pe sclavii săi, se stăpâni. Nu-i fu greu, pentru că învinsese dorinţa de a afla cât mai multe amănunte din viaţa Ligiei.

Liniştindu-se, îl întrebă despre războiul ligienilor împotriva lui Vanius şi a suebilor. Ursus povesti cu plăcere, dar nu adăugă prea multe lucruri faţă de ceea ce aflase Vinicius de la Aulus Plautius. Ursus nu participase la bătălie. Le însoţise pe ostatece în tabăra lui Atelius Hister. Ştia doar că ligienii îi învinseseră pe suebi şi pe iazigi, însă regele lor pierise de săgeata unui iazig. Curând după aceea, venise vestea că semnonii au dat foc pădurilor de la hotarele lor, aşa că ligienii s-au întors în grabă acasă să se răzbune. Ostatecele au rămas la Atelius, care la început le acorda onoruri regale. Pe urmă, mama Ligiei a murit. Comandantul roman nu ştia ce să facă cu copilul. Ursus voia să se întoarcă cu el acasă, dar drumul era periculos din cauza fiarelor şi a triburilor sălbatice. Atunci s-a auzit că o solie a ligienilor se află la Pomponius, oferindu-i ajutor împotriva marcomanilor şi Hister i-a trimis la Pomponius. Ajungând la dânsul, aflară că n-au fost nici un fel de soli şi în felul acesta au rămas în tabăra lui. De acolo, Pomponius i-a adus la Roma, iar după trecerea triumfului a dat copilul în grija Pomponiei Graecina.

Deşi în povestirea asta unele amănunte îi erau cunoscute, Vinicius ascultă cu plăcere. Aroganţa lui de patrician era flatată că un martor ocular confirma originea regală a Ligiei. Ca fiică de rege ea ar fi putut ocupa la curtea împăratului un loc de frunte, alături de fetele celor mai de vază familii, mai ales că poporul ei nu luptase până acum niciodată împotriva Romei şi, deşi era un popor barbar, putea să devină periculos, căci după însăşi mărturia lui Atelius Hister avea „o mulţime nenumărată” de războinici.

Ursus confirmă această mărturie. La întrebarea lui Vinicius despre ligieni, răspunse:

Noi locuim în păduri. Avem atâta pământ, încât nimeni nu ştie unde-i capătul codrilor. Şi-i popor mult acolo. Avem cetăţi de lemn în care am strâns averi multe. Tot ce jefuiesc semnonii, marcomanii, vandalii şi quazii, noi le luăm. Ei nu îndrăznesc să vină la noi. Numai când bate vântul din partea lor. Atunci, dau foc pădurilor noastre. Nouă nu se este frică nici de ei, nici de cezarul roman.

Zeii au dat în stăpânirea romanilor întreg pământul, spuse Vinicius aspru.

Zeii sunt duhuri rele, răspunse cu simplitate Ursus, şi acolo unde nu-s romani, nu-i nici stăpânirea lor.

Scormoni focul şi continuă, vorbind parcă pentru sine:

Când împăratul a luat-o pe Callina la curte, m-am gândit că o ameninţă dezonoarea şi am vrut să mă duc hăt, în pădurile noastre, să-i aduc pe ligieni în ajutor. Şi ligienii ar fi pornit spre Dunăre. Sunt un popor bun, deşi păgân. Şi-n acelaşi timp, le-aş fi dus şi „vestea minunată”. Eu, oricum, când Callina are să se întoarcă la Pomponia, am s-o rog să-mi dea drumul şi-am să mă întorc la ei, căci Christos s-a născut departe şi ei nici măcar n-au auzit de El… A ştiut el mai bine decât mine unde trebuia să se nască, dar dac-ar fi venit pe lume la noi, în codru, cu siguranţă că noi nu l-am fi chinuit, ci am fi crescut Copilaşul şi ne-am fi îngrijit să nu-i lipsească niciodată nici vânat, nici ciuperci, nici piei de castor, nici chihlimbar. Şi tot ce-am fi jefuit de la suebi sau marcomani, i-am fi dat Lui ca să aibă belşug şi bogăţie.

Vorbind astfel, puse pe foc vasul cu fiertură şi tăcu. Gândul lui continua poate să hoinărească prin codrii ligieni. Când fiertura dădu în clocot, o turnă într-o farfurie şi, după ce-o răci cât se cuvenea, spuse:

Glaucus te sfătuieşte să te mişti cât mai puţin. Să ţii nemişcată chiar şi cealaltă mână, care-a rămas teafără, de aceea Callina mi-a poruncit să te hrănesc.

Poruncise Ligia! Pentru asta nu exista răspuns. Lui Vinicius nici prin gând nu-i trecu să se împotrivească, de parcă ar fi fost însăşi fiica împăratului, sau o zeiţă, aşa că nu mai răspunse. Ursus se