să sărute picioarele Apostolului, acum însă nu-l putea aproba. Dacă ar fi fost să ridice cineva mâna asupra Mântuitorului de faţă cu el, dacă s-ar fi aflat el acolo, în noaptea aceea, vai, ar fi zburat surcele din soldaţi şi din slugile preoţilor… Ochii i se umplură de lacrimi, de durere şi obidă. Se gândi că nu singur l-ar fi apărat pe Mântuitor, ci i-ar fi chemat în apărarea lui pe ligieni, care sunt bărbaţi voinici. Şi se mai gândi, întristat, că, procedând astfel, ar fi dovedit lipsă de ascultare faţă de Mântuitor şi l-ar fi împiedicat să mântuiască lumea.

Şi nu-şi mai putea reţine lacrimile.

După puţin timp, ridicând iarăşi fruntea, Petru continuă să povestească. Vinicius fu iarăşi cuprins de delir. Ceea ce auzea acum se învălmăşea cu ceea ce Apostolul povestise în ajun la Ostrianum, despre apariţia lui Christos pe malul Mării Tiberiadei. Văzu o barcă pescărească plutind pe o apă întinsă. În barcă se aflau Petru şi Ligia. El înota din răsputeri după ei, însă durerea din umărul fracturat îi împiedica mişcările şi nu reuşea să-i ajungă. Valuri înalte, bătute de furtună, îl orbeau şi începu să se scufunde, strigând, deznădăjduit, după ajutor. Atunci Ligia îngenunche în faţa Apostolului, care întoarse barca şi îi întinse o vâslă. Apucându-se de vâslă, urcă ajutat de ei în barcă şi, epuizat, căzu pe fundul ei.

Apoi se ridică în picioare şi văzu o mulţime de oameni înotând după barcă. Valurile acopereau cu spumă capetele lor. Unora nu li se mai vedeau decât mâinile. Petru însă îi salva unul după altul, luându-i în barcă, care, ca printr-o minune se tot lărgea. Curând barca fu plină de o mulţime tot atât de numeroasă ca şi în Ostrianum, continuând să sporească. Vinicius se mira cum pot încăpea şi se temu să nu se scufunde. Ligia îl linişti, arătându-i ţărmul îndepărtat spre care pluteau. Acum, în visul lui Vinicius se amestecară imagini din povestea auzită la Ostrianum din gura Apostolului, despre apariţia lui Christos pe malul lacului. Văzu şi Vinicius în lumina de pe mal o siluetă care venea spre Petru. Pe măsură ce se apropiau de lumină, vremea se potolea, apa se liniştea. Mulţimile începură să cânte un imn mângâietor, aerul se umplu de parfum de nard. În apă se oglindea curcubeul, parcă ar fi răsărit din adâncuri crini şi trandafiri şi, în sfârşit, barca se lipi lin cu prora de nisip. Atunci, Ligia îl luă de mână şi-i spuse: „Vino, te voi conduce!” Şi îl conduse în lumină.

Vinicius se trezi din nou. Visul însă se destrămă încet, aşa că nu-şi redobândi dintr-o dată luciditatea. O vreme mai stărui senzaţia că se află pe lac, înconjurat de mulţimi. Fără să ştie de ce, începu să caute pe Petronius, mirându-se că nu-l găseşte. Lumina răspândită din vatra căminului, lângă care nu se mai afla nimeni, îl trezi de-a binelea. Trunchiurile de măslin ardeau leneş în cenuşa roză, în schimb buturugile de pin, probabil puse de curând pe jăratec, aruncau flăcări mari şi în lumina lor Vinicius o văzu pe Ligia care şedea nu departe ele patul lui.

Prezenţa ei îl tulbură până în adâncul sufletului. Îşi aminti că noaptea din ajun o petrecuse în Ostrianum, că pe urmă toată ziua îl îngrijise, iar acum, când toată lumea se dusese la culcare, ea singură veghea lângă patul lui. Era uşor de ghicit că-i obosită, căci sta nemişcată, cu ochii închişi. Vinicius nu putea să-şi dea seama dacă e adormită sau numai cufundată în gânduri. Privi la profilul ei, la genele plecate, la mâinile împreunate pe genunchi şi în mintea lui păgână începea să se aleagă anevoie ideea că pe lângă frumuseţea goală grecească şi romană plină de sine şi mândră de formele ei, mai există pe lume şi o altă frumuseţe, nouă, pură, care vine din suflet.

Nu ajunse până acolo, încât s-o numească creştină. Gândindu-se însă la Ligia, nu mai putea s-o despartă de religia pe care ea o adoptase. Înţelese că după ce ceilalţi se duseseră la odihnă, Ligia, pe care el o nedreptăţise, rămase să vegheze lângă el, tocmai pentru că aşa-i cerea religia ei. Gândul acesta, trezindu-i admiraţia pentru religia ei, îl şi nemulţumi. Ar fi preferat ca Ligia să rămână din dragoste pentru el, pentru chipul şi ochii lui, pentru trupul lui statuar, pentru care îl îndrăgiseră destule frumoase ale Greciei şi Romei.

Dintr-o dată însă, îşi dădu seama că dacă ea ar fi ca alte femei, n-ar mai iubi-o. Se mira de sine şi nu mai ştia ce se petrece cu el. Descoperea în propriul său suflet simţiri noi, necunoscute, străine lumii în care trăise până atunci.

Între timp, ea deschisese ochii. Observând că Vinicius se uită la ea, se apropie de patul lui şi spuse:

Sunt aici.

El răspunse:

Am văzut în vis sufletul tău.

 

 

Capitolul  XXVI

 

 

A doua zi, se trezi slăbit, dar cu capul limpede şi fără febră. I se păruse că l-au trezit nişte şoapte, însă când deschise ochii, Ligia nu mai era lângă el. Ursus aplecat în faţa căminului, scormonea cenuşa căutând jăratec sub ea. După ce-l găsi, începu să sufle în tăciuni cu atâta putere de parcă ar fi avut nişte foale de fierar în loc de plămâni. Vinicius îşi aminti că omul acesta îl zdrobise ieri pe Croton. Îl măsură din priviri cu interesul unui admirator al arenei, stăruind la grumajii de ciclop şi la pulpele lui ca nişte coloane.

„Slavă lui Mercur că nu mi-a sucit gâtul, îşi spuse. Pe Pollux! Dacă şi ceilalţi ligieni sunt ca el, legiunile danubiene o să aibă de furcă cu ei!”

Strigă:

Hei, sclavule!

Ursus îşi întoarse faţa spre el şi îi zâmbi aproape prieteneşte:

Dumnezeu să-ţi dea, stăpâne, zi bună şi sănătate, dar să ştii că eu sunt om liber, nu sunt sclav.

Lui Vinicius, care avea chef să-l întrebe pe Ursus de ţara de baştină a Ligiei, răspunsul lui Ursus îi făcu plăcere. O