gândindu-se la creştini, alături de mirare şi milă simţi o undă de dispreţ. I se părură nişte oi, sortite a fi, mai devreme sau mai târziu, hrană pentru lupi, iar firea lui romană nu-i permitea să aibă respect pentru cei care se lăsau mâncaţi. Oricum, îl izbise un lucru. Îndată după plecarea lui Chilon, văzu oglindindu-se pe toate feţele lumina unei mari bucurii. Apostolul se apropie de Glaucus şi, punându-şi palma pe capul lui, spuse:

Christos a învins în tine!

Iar acesta, ridică ochii spre cer, transfigurat de fericire. Vinicius, care putea să înţeleagă doar bucuria răzbunării împlinite, se uită la el cu ochii arşi de febră ca la un nebun. Văzu apoi, revoltat, cum Ligia îşi lipeşte buzele ei de prinţesă de mâna acestui om care arăta ca un sclav şi deodată avu impresia că ordinea lucrurilor în lumea asta a fost răsturnată. Veni pe urmă Ursus şi povesti cum l-a scos pe Chilon în stradă şi cum l-a rugat să-l ierte pentru vătămarea care i-ar fi putut-o pricinui, strângându-l prea tare. Apostolul l-a binecuvântat şi pe el, iar Crispus a declarat că ziua de azi le-a adus o mare victorie. Auzind că asta-i o victorie, în mintea lui Vinicius lucrurile se încâlciră cu totul.

Când Ligia, după puţin timp, îi dădu din nou o băutură răcoritoare, o prinse uşor de mână şi-o întrebă:

Şi tu m-ai iertat pe mine?

Suntem creştini. Nu ne este îngăduit să păstrăm ură în suflet.

Ligia, spuse el atunci, oricine-ar fi zeul tău, am să-l cinstesc, sacrificând o sută de boi pe altarul lui, numai pentru că-i al tău.

Ea răspunse:

Ai să-l cinsteşti în sufletul tău, când ai să-l iubeşti.

Numai pentru că este al tău… repetă Vinicius, şi vocea lui suna din ce în ce mai moale.

Şi, sleit de puteri, coborî pleoapele.

Ligia ieşi, însă se întoarse curând şi, oprindu-se lângă pat, se aplecă spre el să vadă dacă doarme. Vinicius simţi apropierea ei şi, deschizând ochii, zâmbi. Ea îşi lăsă uşor degetele peste pleoapele lui, îndemnându-l la somn. Bucuria îl înecă pe Vinicius şi deodată se simţi şi mai bolnav. Şi aşa era într-adevăr. Venise noaptea şi febra i se înteţise, împiedicându-l să adoarmă. Întorcea privirile după Ligia oriunde s-ar fi aflat ea. Pe jumătate treaz, vedea şi auzea tot ce se petrece în jur şi deodată cădea într-o stare de delir, în care realitatea se amesteca cu vedenii. I se părea la un moment dat că se află într-un cimitir vechi, părăsit. Acolo într-un templu în formă de turn, era preoteasă Ligia. N-o pierdea din ochi.

Şi o văzu în vârful turnului, cu o lăută în mâini, în plină lumină, asemenea acelor preotese din Orient, care cântau noaptea imnuri în cinstea lunii. Urca din greu pe scări înguste şi răsucite ca s-o răpească. În urma lui se târa Chilon, clănţănind din dinţi de spaimă şi repetând într-una: „Nu face asta stăpâne, că-i preoteasă… El o să se răzbune…” Vinicius nu ştia cine-i El, însă ştia că-i pe cale să comită un sacrilegiu şi se temea şi dânsul. Însă când ajunse la balustrada care împrejmuia platforma din vârful turnului, lângă Ligia apăru Apostolul cu barbă argintie şi spuse: „Să nu ridici mâna asupra ei, ea este a mea”. Pe urmă, porni împreună cu ea pe raza lunii, ca pe un drum durat spre cer, iar el, Vinicius, întinzând mâinile spre ei, începu să-i implore să-l ia şi pe el cu dânşii.

Aici se trezi, îşi reveni şi începu să privească înaintea lui. Focul din vatra înaltă a căminului abia mai pâlpâia, dând însă destulă lumină. Ei stăteau cu toţii în faţa focului, încălzindu-se, căci noaptea era friguroasă, iar în cameră era cam răcoare. Vinicius le vedea răsuflarea aburind. În mijloc şedea Apostolul, la picioarele lui, pe un scăunel scund, Ligia, mai departe Glaucus, Crispus, Miriam, iar mai la margini, de o parte, Ursus, de cealaltă Nazarius, fiul lui Miriam, un băiat tânăr cu o faţă foarte frumoasă şi cu părul lung şi negru, lăsat până pe umeri.

Ligia şi ceilalţi ascultau cu ochii îndreptaţi spre Apostol care vorbea în şoaptă. Privind la el, Vinicius simţi un fel de teamă superstiţioasă, nu cu totul străină de groaza care-l înfiorase în timpul coşmarului. Se gândi că visul îi destăinuise adevărul, că bătrânul venise de pe cine ştie ce ţărmuri îndepărtate ca s-o ia într-adevăr pe Ligia şi s-o ducă undeva pe căi necunoscute. Era convins că bătrânul vorbeşte despre el, sfătuindu-l cum să-l despartă de ea. Lui Vinicius i se părea imposibil să se mai vorbească şi despre altceva în casa asta. Îşi încordă auzul ca să asculte cuvintele lui Petru.

Se înşelase, Apostolul vorbea din nou despre Christos. Bătrânul povestea despre prinderea lui Christos.

A venit un detaşament şi cu slugile preoţilor ca să-l prindă. Când Mântuitorul îi întrebă pe cine caută, ei răspunseră: „Pe Isus din Nazaret!” El le spuse: „Eu sunt!” şi au căzut cu toţii la pământ şi n-au îndrăznit să ridice mâna asupra Lui şi numai după ce îl mai întrebară o dată îl prinseră.

Apostolul făcu o scurtă pauză şi, întinzând mâinile spre foc, continuă:

Era o noapte rece ca şi acum. Inima clocotea în pieptul meu. Am scos sabia să-L apăr şi i-am retezat urechea unei slugi a arhiereului. L-aş fi apărat cu preţul vieţii, dacă nu mi-ar fi spus: „Pune sabia în teacă. Să nu beau oare paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” … Atunci l-au luat legat…

Spunând acestea, îşi îngropă fruntea în palme şi tăcu, vrând să-şi rânduiască amintirile înainte de a continua. Ursus, nemaiputându-se abţine, se ridică brusc, scormoni cu vătraiul focul din vatră, stârnind scântei şi aţâţând flacăra care ţâşni mai vie. După aceea se aşeză şi spuse:

Orice s-ar fi întâmplat, eu… hei!…

Amuţi brusc, fiindcă Ligia îi puse degetul pe buze. Răsufla greu, cuprins de revoltă. Era întotdeauna gata