deşi se folosise de serviciile lui şi-i fusese întrucâtva complice, îl condamnase, în timp ce tocmai oamenii aceştia, împotriva cărora uneltise, îl iertaseră. Gândul acesta avea să-l preocupe mai târziu. În momentul acela, privirea lui exprima doar uimire şi neîncredere. Deşi se convinsese că l-au iertat, dorea să fie cât mai departe de oamenii aceştia neînţeleşi, a căror bunătate îl înspăimânta ca şi cruzimea. Se temea că dacă o să mai rămână, iar o să se întâmple ceva neaşteptat. Aplecându-se spre Vinicius, spuse cu vocea tremurată:

Dă-mi stăpâne scrisoarea! Dă-mi scrisoarea!

Smulgând tăbliţa pe care i-o întinse Vinicius, făcu o plecăciune în faţa creştinilor şi încă una în faţa bolnavului şi, furişându-se pe lângă perete, o zbughi afară.

În grădiniţa care zăcea în beznă, spaima puse iarăşi stăpânire pe sufletul lui. Era convins că Ursus are să vină după el şi are să-l omoare în întuneric. Ar fi vrut să o ia la goană, dar picioarele nu-l ascultară, iar în clipa următoare se muiară cu totul. Într-adevăr Ursus stătea lângă el.

Urbane… în numele lui Christos…

Urban spuse:

Nu te teme! Apostolul mi-a poruncit să te scot până la poartă ca să nu orbecăi prin întuneric, iar dacă eşti prea ostenit, am să te duc până acasă.

Chilon ridică faţa.

Ce spui? Ce?… Nu mă omori?

Nu! Nu te omor. Dacă te-am strâns prea tare şi te-a durut, iartă-mă.

Ajută-mă să mă ridic, spuse grecul. Nu mă omori? Ai? Scoate-mă până-n stradă, mai departe mă duc singur.

Ursus îl ridică de la pământ ca pe un fulg şi-l aşeză în picioare. Apoi îl conduse prin coridorul întunecos în cealaltă curte, din care prin tindă se ajungea în stradă. În coridor pe Chilon îl mai trecu un val de sudoare; gândi: „S-a sfârşit cu mine!” Abia când ajunseră în stradă, îşi reveni de-a binelea şi spuse:

Mai departe merg singur.

Pacea să fie cu tine!

Şi cu tine, şi cu tine!… Lasă-mă să mă odihnesc.

După plecarea lui Ursus, răsuflă o dată din adâncul pieptului. Îşi pipăi mijlocul şi şoldurile, voind parcă să se convingă că trăieşte. Apoi cu pas iute o porni la drum.

După vreo zece paşi însă, se opri, întrebându-se:

„Totuşi, de ce nu m-or fi omorât?”

Cu toate că discutase cu Euricius despre învăţătura creştină şi de asemenea cu Urban pe malul râului, cu toate că ascultase predica din Ostrianum, nu găsi răspuns la întrebare.

 

 

Capitolul  XXV

 

 

La rândul său, nici Vinicius nu putea înţelege ceea ce se petrecuse şi în fundul sufletului era tot atât de mirat ca şi Chilon. Faptul că oamenii aceştia se purtaseră bine cu el şi în loc să se răzbune, îi oblojiseră rănile, îl explica mai puţin prin învăţătura pe care o recunoşteau, şi mai mult prin intervenţia Ligiei şi într-o mare măsură prin situaţia sa importantă. Purtarea lor cu Chilon însă întrecea orice limite a posibilităţii omeneşti de a ierta. Se întrebă şi el de ce nu l-au ucis pe grec? Ar fi putut s-o facă fără teamă de pedeapsă. Ursus l-ar fi îngropat în grădină, sau l-ar fi aruncat noaptea în Tibru. În vremea aceea, când însuşi împăratul ieşea noaptea la încăierări şi ucidea, cadavrele aruncate de apă dimineaţa la mal, deveniseră un lucru obişnuit şi nimeni nu mai cerceta de unde vin. După părerea lui Vinicius, creştinii greşiseră lăsându-l să plece viu pe Chilon. Mila nu era cu totul străină lumii căreia îi aparţinea tânărul patrician. Doar atenienii îi ridicaseră un templu şi multă vreme se împotriviseră introducerii în Atena a luptelor gladiatorilor. Se întâmpla şi la Roma să fie iertaţi cei învinşi. Calicratus, regele britanilor, care fusese luat în sclavie, primise avuţii de la Claudius şi trăia liber în oraş. Să răzbuni însă o nedreptate care ţi s-a făcut i se părea lui Vinicius ca şi altora, un lucru drept şi justificat. Să renunţi la răzbunare era de neconceput pentru el. Adevărat că la Ostrianum auzise predicându-se că trebuie iubiţi chiar şi duşmanii, dar asta i se păruse o teorie fără urmare în viaţă. Presupuse că nu l-au omorât pe Chilon poate pentru că aveau o sărbătoare, care-i oprea, sau pătrarul lunii nu le era prielnic. Auzise că există asemenea intervale de timp în care diferite popoare n-au voie nici război să înceapă. Atunci de ce nu l-au dat pe grec pe mâna justiţiei? De ce-a spus Apostolul că şi dacă ţi-ar greşi cineva de şapte ori să-i ierţi? De ce Glaucus i-a spus lui Chilon: „Să te ierte Dumnezeu, aşa cum iert şi eu”? Doar nici nu se putea imagina un rău mai mare decât cel pe care i-l făcuse Chilon. Mânia clocoti în pieptul lui Vinicius numai gândindu-se cum ar fi procedat cu unul care ar fi omorât-o pe Ligia? Răzbunarea lui ar întrece-o pe-a zeilor din Infern. Iar Glaucus l-a iertat! Ursus l-a iertat de asemenea, el, care ar fi putut să omoare în Roma pe cine ar fi vrut, fără să se aştepte la pedeapsă, fiindcă n-avea decât să-l omoare pe regele din pădurea Dianei{108} şi să-i ia locul… Oare acestui om care l-a înfrânt pe Croton i-ar putea rezista gladiatorul care deţinea această demnitate, obţinută numai prin uciderea „regelui” anterior? La toate întrebările acestea răspunsul era unul singur. Numai dintr-o pornire de bunătate, cum nu mai fusese până atunci pe lume, şi dintr-o neţărmurită dragoste de oameni care te făcea să uiţi de tine şi de nedreptăţile îndurate, să nu ţii seama de nefericirea şi de necazul tău şi să trăieşti pentru alţii – ei nu ucideau. De răsplata pe care oamenii aceştia aveau s-o primească pentru asta, Vinicius auzise în Ostrianum, însă mintea lui nu înţelegea. În schimb, îşi dădea seama că o astfel de viaţă pământească, în care trebuie să renunţi la avuţie şi plăcere, în favoarea altora, trebuie să fie mizeră. De aceea,