O, stăpâne! De ce nu mi-ai ascultat sfaturile? strigă el, împreunându-şi mâinile.

Taci şi ascultă! spuse Vinicius.

Privi pe Chilon drept în ochi şi, pronunţând rar şi decis fiecare cuvânt, ca să se întipărească bine în mintea lui Chilon, adăugă:

Croton m-a atacat, vrând să mă omoare şi să mă jefuiască. Ai înţeles? L-am ucis, iar oamenii aceştia mi-au pansat rănile, pe care le-am căpătat, luptându-mă cu el.

Chilon înţelese dintr-o dată că Vinicius căzuse la învoială cu creştinii şi că vorbele lui trebuie luate de bune şi primite ca o poruncă. Fără să mai stea pe gânduri, ridică ochii în sus şi strigă:

Era un ticălos! Te-am avertizat doar să n-ai încredere în el. Toate sfaturile mele se loveau de scăfârlia lui ca nuca în perete. În întregul Hades nu există destule chinuri să-l răsplătească pentru faptele lui. Căci cine nu-i cinstit, acela-i ticălos; şi cui îi e mai greu decât ticălosului să fie cinstit? Dar să pună gând rău tocmai binefăcătorului şi stăpânului său cel mărinimos?!… O zei!…

Amintindu-şi că pe drum încoace, faţă de Ursus se dăduse drept creştin, tăcu.

Vinicius spuse:

Dacă n-aş fi avut pumnalul la mine, m-ar fi omorât.

Binecuvântez clipa în care te-am sfătuit să iei măcar un cuţit.

Vinicius îşi aţinti iarăşi privirile cercetătoare asupra grecului:

Ce-ai făcut astăzi?

Cum? Nu ţi-am spus, stăpâne, că am adus jertfe pentru sănătatea ta?

Şi altceva nimic?

Tocmai mă pregăteam să-ţi fac o vizită, când a venit omul acesta bun şi mi-a spus că mă chemi.

Iată tăbliţa asta. Te duci cu ea acasă la mine, ai să-l găseşti acolo pe libertul meu şi ai să i-o dai. I-am scris că am plecat la Benevent. Îi mai spui lui Demas că am plecat de azi dimineaţă, chemat printr-o scrisoare urgentă de către Petronius.

Şi repetă apăsat.

Am plecat la Benevent – ai înţeles?

Ai plecat, stăpâne! Doar mi-am luat rămas bun de la tine în zori la Porta Capena şi chiar din clipa plecării tale m-a cuprins un dor nealinat. Am să mă prăpădesc ca nefericita soţie a lui Zethos de dorul lui Ityl, dacă mărinimia ta n-o să-l potolească.

Vinicius, deşi era bolnav şi se obişnuise cu neaşteptatele schimbări la faţă ale grecului, nu putu să-şi reţină zâmbetul. De altfel, era bucuros că Chilon i-a înţeles cuvintele din zbor. Spuse:

Atunci am să-i poruncesc să-ţi şteargă lacrimile. Adu-mi o făclie. Chilon se linişti de-a binelea. Se ridică şi se apropie de cămin, luând una din făclii.

În acest timp, gluga îi alunecă şi lumina îi căzu direct pe faţă, Glaucus sări de pe bancă şi, apropiindu-se repede, se opri lângă el.

Nu mă recunoşti, Cefas? întrebă el.

Auzindu-i glasul, cei de faţă se înfiorară.

Chilon ridică făclia şi în aceeaşi clipă o scăpă la pământ. Se îndoi de mijloc şi începu să geamă:

Nu sunt eu… nu sunt eu acela!… Îndurare!

Glaucus se întoarse spre cei care cinau şi spuse:

Iată omul care m-a vândut şi ne-a dat pieirii pe mine şi pe toţi ai mei!...

Povestea lui era cunoscută tuturor creştinilor. O cunoştea şi Vinicius.

Nu-şi dăduse seama cine e Glaucus, fiindcă fusese leşinat mai tot timpul cât durase pansarea şi nu auzise numele lui. Însă pentru Ursus, clipa asta scurtă, fu ca un fulger în întuneric. Recunoscându-l pe Chilon, dintr-o săritură fu lângă el, îi prinse braţele şi, răsucindu-i-le la spate, strigă:

El m-a îndemnat să-l omor pe Glaucus!

Îndurare! gemu Chilon. Vă restitui… Stăpâne, ţipă el întorcând capul spre Vinicius, salvează-mă! Am avut încredere în tine… Scrisoarea ta… am s-o duc. Stăpâne, stăpâne!

Vinicius care privise întâmplarea cu cea mai deplină indiferenţă, fiindcă ştia câte parale face grecul şi fiindcă inima lui nu cunoştea mila, spuse:

Îngropaţi-l în grădină. Scrisoarea are s-o ducă altcineva.

Lui Chilon cuvintele acestea îi sunară în urechi ca o sentinţă de moarte, începu să tremure în mâinile puternice ale lui Ursus. Ochii i se umplură de lacrimi de durere.

Pe Dumnezeul vostru! Îndurare, strigă el, sunt creştin!… Pax vobiscum! sunt creştin, iar dacă nu mă credeţi, mai botezaţi-mă o dată, de două ori, de zece ori. Glaucus, e o greşeală! Permiteţi să vorbesc! Faceţi-mă sclavul vostru… Nu mă omorâţi! Îndurare!..

Şi vocea lui, sugrumată de spaimă, s-auzea tot mai slab. Deodată, se ridică de la masă Apostolul Petru. Îşi lăsă în piept capul său cărunt, ţinând câteva clipe ochii închişi, apoi ridicând pleoapele, spuse în tăcerea care se lăsase:

Zis-a Mântuitorul: „Dacă fratele tău ţi-a greşit, ceartă-l; iar dacă s-a căit, iartă-l. Dacă de şapte ori într-o zi ţi-a greşit, şi de şapte ori s-a întors spre tine, spunând: „Îmi pare rău!” – iartă-l.

O linişte şi mai profundă urmă cuvintelor lui.

Glaucus rămase o vreme cu faţa îngropată în palme. Pe urmă, ridicând fruntea, spuse:

Cefas, Dumnezeu să te ierte pentru răul pe care mi l-ai făcut, aşa cum şi eu te iert în numele lui Christos.

Ursus, eliberând braţele grecului, adăugă imediat:

Mântuitorul să-mi ierte greşelile, aşa cum te iert şi eu.

Chilon căzu la pământ şi, sprijinindu-se în mâini, întorcea capul în toate părţile ca o fiară prinsă în capcană, pândind să vadă de unde o să-i vină moartea, încă nu-şi credea ochilor şi urechilor şi nu cuteza să se gândească la iertare.

Cu încetul însă îşi reveni. Doar buzele vinete continuau să-i tremure de spaimă. Apostolul spuse:

Mergi în pace!

Chilon se ridică. N-avea însă putere să vorbească. Instinctiv se apropie de patul lui Vinicius, căutând ocrotire. N-avusese încă timp să-şi dea seama că,