Am să merg, dar din propria mea voinţă. Nimeni nu mă poate sili, căci sunt om liber şi prieten cu prefectul oraşului. Ca înţelept, cunosc mijloace să-i silesc eu pe oameni. Pot să-i schimb în pomi sau în animale. Dar merg, merg! Să îmbrac doar o mantie ceva mai caldă şi o glugă, ca să nu mă recunoască sclavii din cartier, căci m-ar reţine mereu să-mi sărute mâinile.

Vorbind astfel, îmbrăcă o altă mantie galică şi-şi lăsă pe frunte gluga largă, de teamă ca Ursus să nu-şi amintească de trăsăturile lui, când au să iasă.

Unde mă duci?… îl întrebă pe Ursus pe drum.

În Transtiberim.

Sunt de curând în Roma şi n-am fost niciodată acolo, dar cu siguranţă că şi acolo trăiesc oameni care iubesc virtutea.

Ursus era un om destul de naiv. Îl auzise însă pe Vinicius spunând că grecul fusese cu el în Ostrianum şi că pe urmă îl văzuse intrând cu Croton în casa în care locuia Ligia. Se opri o clipă şi spuse:

Nu minţii, bătrâne, căci astăzi ai fost cu Vinicius în Ostrianum şi în faţa porţii noastre.

Ah! spuse Chilon, deci casa voastră e în Transtiberim? Sunt de curând la Roma şi nu mă descurc cu numele diferitelor cartiere. Da, prietene! Am fost în faţa porţii voastre şi l-am conjurat pe Vinicius în numele virtuţii să nu intre. Am fost şi în Ostrianum, dar ştii de ce? De-o vreme încoace mă străduiesc să-l convertesc pe Vinicius şi l-am dus să-l asculte pe cel mai mare dintre apostoli. Fie ca lumina să pătrundă în sufletul lui şi într-al tău! Doar eşti creştin, nu, şi doreşti ca adevărul să biruie asupra minciunii?

Da, răspunse Ursus cu umilinţă. Lui Chilon îi reveni tot curajul.

Vinicius e un nobil puternic, spuse el, şi prieten cu împăratul. Din când în când, mai ascultă şi de duhul cel rău, dar dac-o să se clintească măcar un fir de păr de pe capul lui, Cezarul are să se răzbune pe toţi creştinii.

Pe noi ne apără o putere mai mare.

Adevărat! Adevărat! Dar ce-aveţi de gând să faceţi cu Vinicius? întrebă Chilon, din nou neliniştit.

Nu ştiu. Christos porunceşte să avem milă.

Foarte bine ai vorbit. Să nu uiţi asta niciodată, altfel ai să te frigi în iad ca un cârnat în tigaie.

Ursus oftă. Chilon se gândi că pe acest om, înspăimântător în clipele lui de furie, el ar putea să-l joace pe degete.

Vrând să ştie cum s-au petrecut lucrurile în casa Ligiei, continuă cu o voce de judecător aspru:

Cum aţi procedat cu Croton? Spune şi nu născoci. Ursus oftă a doua oară:

Are să-ţi spună Vinicius.

Înseamnă că l-ai înjunghiat cu cuţitul sau l-ai doborât cu un par?

Eram neînarmat.

Grecul nu-şi putu reţine uimirea în faţa puterii supraomeneşti a barbarului.

Fie ca Pluton… am vrut să spun: fie ca Christos să te ierte!

O vreme merseră în tăcere, apoi Chilon spuse:

Eu nu te trădez, dar fereşte-te de vigili.

De Christos mă tem, nu de vigili.

Adevărat. Nu-i păcat mai greu ca omorul. Am să mă rog pentru tine. Nu ştiu însă dacă ruga o să-ţi aducă iertarea; poate dacă ai să te legi prin jurământ că niciodată în viaţă n-ai să mai atingi pe nimeni cu un deget măcar.

N-am ucis de voie, răspunse Ursus.

Chilon, însă, care dorea să se asigure pentru orice eventualitate, continua să vorbească, încercând să-l înfricoşeze pe Ursus de consecinţele omorului săvârşit şi să-l îndemne să facă jurământ. Întrebă şi de Vinicius, dar ligianul răspundea în silă la întrebările lui, repetând că are să audă din gura lui Vinicius însuşi ceea ce trebuie să audă. Discutând în felul acesta, parcurseră drumul care despărţea locuinţa grecului de Transtiberim şi ajunseră în faţa casei. Inima lui Chilon începu din nou să bată neliniştită. De teamă, i se păru că Ursus începe să se uite ameninţător la el. „Slabă mângâiere, îşi zise el, dac-o să mă omoare – fără voie. Aş prefera să-l lovească damblaua şi o dată cu el pe toţi ligienii. O, Zeus, ologeşte-l, dacă poţi!” Gândind astfel, se înfăşură mai strâns în mantia lui galică, zicând că se teme să nu răcească. În cele din urmă, străbătând tinda şi prima curte, ajunseră în coridorul care ducea spre curtea căsuţei unde se opri, spunând:

Permite-mi să-mi trag sufletul. Altfel, n-am să pot discuta cu Vinicius, dându-i poveţe de mântuire.

Deşi îşi făcea curaj, spunându-şi că nu-l ameninţă nici un pericol, la gândul că are să se afle între oamenii aceia misterioşi pe care-i văzuse în Ostrianum, picioarele îi cam tremurau.

În momentul acela, le ajunse la ureche un zvon de cântece venind din casă.

Ce-i asta? întrebă el?

Zici că eşti creştin şi nu ştii că la noi este obiceiul ca după fiecare masă să-l slăvim pe Mântuitor, prin cântecul nostru, răspunse Ursus. Miriam cu fiul ei trebuie să fi sosit acasă. Poate că şi Apostolul este cu ei, căci zilnic o vizitează pe văduvă şi pe Crispus.

Du-mă drept la Vinicius.

Vinicius se află cu dânşii. Avem o singură odaie mai mare. Celelalte sunt numai cubiculum-uri întunecoase în care dormim. Hai înăuntru. Ai să te odihneşti acolo.

Intrară. Încăperea era întunecoasă, seara de iarnă înnourată. Flacăra celor câteva lămpi lumina firav. Vinicius mai degrabă îl bănui, decât îl recunoscu în omul ascuns sub glugă pe Chilon. Grecul, văzându-l pe Vinicius în patul aşezat într-un colţ al camerei, se apropie repede de el, fără să se uite la ceilalţi, convins poate