Se apropie de Crispus cu chipul transfigurat şi spuse cu voce schimbată:

Crispus, fie ca el să rămână printre noi, iar noi să rămânem cu el până când Christos îl va însănătoşi.

Bătrânul presbiter, obişnuit să vadă în toate voia Domnului, dându-şi seama de exaltarea ei, îşi spuse că poate vorbeşte prin ea puterea cerească şi, înspăimântat în sinea lui, îşi înclină capul cărunt.

Fie cum spui, zise el.

Asupra lui Vinicius, care ascultase, privind-o ţintă tot timpul, supunerea grăbită a lui Crispus făcu o impresie ciudată şi profundă. Îşi spuse că Ligia este printre creştini ca o Sibilă{107}, înconjurată de respect şi ascultare. Şi fără să-şi dea seama, fu cuprins şi el de respect.

În sufletul lui se născu un fel de sfială, şi însăşi dragostea ce i-o purta i se păru nesăbuită. Se împăca greu cu gândul că ea nu mai depinde de voinţa lui, ci că el însuşi a ajuns la cheremul ei, zăcând aici bolnav şi frânt, că a încetat să mai fie stăpânul cuceritor, ci stă ca un copil neputincios în grija ei. Cu firea lui mândră şi tiranică n-ar fi admis o asemenea ofensă din partea altei persoane; faţă de Ligia însă simţi recunoştinţă şi supunere. Erau sentimente cum nu mai încercase vreodată şi pe care nu le-ar fi putut concepe. L-ar fi uimit poate şi acum dacă şi-ar fi putut da seama clar de ele. El însă nu se întreba ce-i cu ei; era fericit că ea rămâne, şi totul i se părea firesc.

Ar fi vrut să-i mulţumească, să-şi arate recunoştinţa. Trăia un sentiment necunoscut până atunci, de care nici nu-şi dădea seama, fiindcă nu era altceva decât umilinţă. Izbucnirea de adineauri însă îl sleise şi nu mai avea putere să vorbească. Îi mulţumea numai din priviri şi în ochii lui strălucea bucuria că rămâne lângă ea, că are s-o vadă şi mâine, şi poimâine, şi poate multă vreme încă. Bucuria lui era întunecată numai de teama să nu piardă ceea ce obţinuse, şi atunci când Ligia îi dădu din nou apă şi când el dori s-o ia de mână, nu mai îndrăzni s-o facă, el, acelaşi Vinicius care la banchetul Cezarului o sărutase cu forţa, iar, după ce fugise, îşi promisese s-o târască de păr până în cubiculum sau să pună sclavii s-o biciuiască.

Capitolul  XXIV

Se mai temea ca nu cumva vreun ajutor nechemat din afară să-i tulbure bucuria. Chilon putea să anunţe dispariţia lui la prefectul oraşului sau la liberţii de acasă şi în cazul acesta amestecul vigililor nu era exclus. Se gândi că astfel avea iarăşi posibilitatea s-o ia pe Ligia şi s-o ducă în casa lui. Simţea însă că n-ar trebui să mai fie în stare să facă asta. Era un om samavolnic, cutezător şi destul de stricat şi de neîndurător când era vorba de o plăcere a lui, însă nu era nici ca Tigellinus, nici ca Nero. Viaţa ostăşească sădise în el un anumit simţ al dreptăţii, al cinstei şi măcar atâta conştiinţă, încât să-şi poată da seama că o asemenea faptă ar fi teribil de josnică. Poate că într-un moment de furie ar fi recurs la un astfel de mijloc, dar acum era înduioşat şi bolnav, aşa că nu mai voia decât un singur lucru: nimeni şi nimic să nu mai stea între el şi Ligia.

Observase uimit că din clipa în care Ligia se declarase de partea lui, nici ea, nici Crispus nu mai cereau de la el nici un fel de asigurări, de parcă ar fi fost convinşi că la nevoie are să-i apere o forţă supranaturală. În mintea lui Vinicius – de când îl ascultase pe Apostol în Ostrianum – graniţa dintre posibil şi imposibil începuse să se estompeze, aşa că o protecţie supranaturală nu i se mai părea imposibilă. Totuşi, reflectând cât de cât, le aminti el însuşi de grec şi ceru din nou să-i fie adus Chilon.

Crispus fu de acord. Hotărâră să-l trimită pe Ursus. Vinicius, care înainte de adunarea de la Ostrianum trimisese câteva zile la rând pe sclavii săi la Chilon, fără nici un rezultat îi indică ligianului adresa, apoi, după ce scrise câteva cuvinte pe o tăbliţă, spuse, întorcându-se spre Crispus:

Îi dau şi o tăbliţă, căci grecul este bănuitor, viclean şi de multe ori când îl chemam la mine poruncea să se răspundă oamenilor mei că nu-i acasă. Proceda aşa întotdeauna când, neavând veşti bune pentru mine, se temea de mânia mea.

Numai să-l găsesc, c-am să-l aduc indiferent de vrea sau nu, răspunse Ursus.

După acea îşi luă mantia şi ieşi în grabă.

Să găseşti pe cineva la Roma nu era lucru uşor, chiar având cele mai bune indicaţii. Pe Ursus însă îl ajută instinctul omului în pădure şi totodată buna cunoaştere a oraşului, aşa că după puţină vreme se afla la locuinţa lui Chilon.

Totuşi nu-l recunoscu. Îl văzuse doar o singură dată şi încă noaptea. Bătrânul celălalt, impunător şi sigur de sine, care-l îndemnase să-l omoare pe Glaucus nu semăna de fel cu grecul acesta frânt în două de frică. Ar fi fost greu să presupui că-i vorba de aceeaşi persoană. Chilon, mirosind că Ursus îl socoteşte un om complet necunoscut, îşi mai reveni. Văzând şi tăbliţa cu scrisul lui Vinicius, se linişti cu totul. Nu putea să fie vorba de o cursă. Îşi spuse că dacă creştinii nu l-au omorât pe Vinicius, înseamnă că n-au îndrăznit să ridice mâna asupra unei persoane atât de ilustre.

„Vinicius are să mă apere la nevoie, gândi el, doar nu mă cheamă ca să mă dea morţii”.

Prinzând curaj, întrebă:

Om bun, oare prietenul meu, nobilul Vinicius, n-a trimis lectica după mine? Mi-s picioarele umflate şi nu pot să merg pe jos atât de departe.

Nu, răspunse Ursus, mergem pe jos…

Şi dacă refuz?