Vinicius păli. Înţelese că vor să-l despartă de Ligia. Ştia că dacă are s-o piardă din nou s-ar putea să n-o mai vadă niciodată în viaţă… îşi dădu seama că între ea şi el s-au ivit obstacole pe care nu le poate înfrânge prin mijloace vechi, iar la altele noi nu avusese încă timp să se gândească. Înţelese că orice le-ar spune acestor oameni – chiar de le-ar jura că o redă pe Ligia Pomponiei Graecina, ar avea dreptul să nu-l creadă şi nici nu l-ar crede. Ar fi putut doar să facă asta mai demult, în loc s-o urmărească pe Ligia, ar fi putut să meargă la Pomponia şi să jure că renunţă la urmărire. Atunci ar fi căutat-o însăşi Pomponia şi ar fi luat-o înapoi, la casa ei. Nu! Simţea că nici un fel de promisiuni de felul acesta n-au să-i convingă să rămână şi că nici un fel de jurământ n-are să fie acceptat, cu atât mai mult, cu cât el, nefiind creştin, n-ar fi putut jura decât pe zeii în care el însuşi nu prea credea şi pe care ei îi considerau duhuri rele.

El însă dorea cu disperare să-i împace pe Ligia şi pe protectorii ei indiferent prin ce mijloace, iar pentru asta avea nevoie de timp. Şi mai voia s-o vadă, să-i poată vorbi, măcar câteva zile. Ca înecatul căruia orice pai i se pare salvator, şi el spera ca în aceste câteva zile o să reuşească poate să şi-o apropie, o să născocească poate ceva sau o să se întâmple ceva favorabil lui.

Adunându-şi gândurile, spuse:

Ascultaţi-mă, creştini. Ieri am fost împreună cu voi în Ostrianum şi am ascultat învăţătura voastră. Chiar dacă n-aş fi cunoscut-o, faptele voastre m-au convins că sunteţi oameni cinstiţi şi buni. Spuneţi văduvei care locuieşte în această casă să rămână. Rămâneţi de asemenea şi voi şi permiteţi-mi şi mie să rămân. Să spună omul acesta (şi întoarse privirea spre Glaucus) care este medic sau măcar se pricepe la pansat răni, dacă astăzi pot să fiu transportat. Sunt bolnav, umărul mi-e frânt şi trebuie să rămână nemişcat cel puţin câteva zile. De aceea vă declar că nu mă mut de aici decât dacă o să mă duceţi cu forţa.

Se opri gâfâind. Pieptul rănit îi îngreuna respiraţia.

Crispus spuse:

Nimeni, nobile Vinicius, nu va folosi forţa împotriva ta, ci numai noi o să ne mutăm de aici.

Tânărul, neobişnuit să i se împotrivească cineva, încruntă din sprâncene, spunând:

Daţi-mi voie să-mi trag sufletul. Peste câteva clipe continuă:

De Croton, pe care l-a sugrumat Ursus n-o să întrebe nimeni. Urma să plece azi la Benevent, unde l-a chemat Vatinius, aşa că toţi au să creadă că a plecat. Când am intrat împreună cu Croton în casa asta, nu ne-a văzut nimeni în afară de un grec care a fost cu noi în Ostrianum. Am să vă spun unde locuieşte, ca să mi-l aduceţi – iar eu am să-i poruncesc să tacă, fiindcă-i un om plătit de mine. Slujitorilor mei am să le scriu că am plecat şi eu la Benevent. Dacă grecul a anunţat cumva pe prefect, am să declar că eu însumi l-am omorât pe Croton şi că el mi-a rupt mâna. Aşa am să fac, pe umbrele tatălui şi mamei mele! Puteţi aşadar să rămâneţi aici, şi nici un fir de păr nu va fi clintit de pe capetele voastre. Aduceţi-mi-l repede pe grecul care se numeşte Chilon Chilonides!

Atunci, Glaucus o să rămână, spuse Crispus, şi împreună cu văduva o să aibă grijă de tine.

Vinicius se încruntă mânios.

Ascultă, bătrâne, ce spun, zise el. Îţi datorez recunoştinţă şi pari un om bun şi cinstit, dar nu-mi spui tot ceea ce gândeşti. Te temi ca nu cumva să-mi chem sclavii şi să le poruncesc s-o ia pe Ligia? Oare nu-i aşa?

Aşa este! răspunse Crispus cu o anumită asprime în glas.

Atunci ţine seama că voi vorbi cu Chilon de faţă cu voi şi tot de faţă cu voi am să scriu servilor mei să-i anunţ că am plecat şi că după aceea n-o să mai am alţi curieri în afară de voi. Chibzuieşte bine şi nu mă mânia prea mult.

Zicând acestea, faţa i se schimonosi de furie. Adăugă, vorbind tot mai aprins:

Îţi închipui cumva că am să neg că vreau să rămân ca s-o văd?… Şi un prost ar fi ghicit-o, chiar dacă aş fi negat. Dar cu forţa n-am s-o mai iau… Iar ţie am să-ţi mai spun ceva. Dacă ea n-are să rămână aici, atunci cu mâna mea teafără am să rup legăturile de la umăr, n-am să mai primesc nici o băutură – şi fie ca moartea mea să cadă asupra ta şi a fraţilor tăi. De ce m-ai pansat? De ce n-ai poruncit să mă ucidă?

Epuizat şi învins de mânie, păli.

Ligia, care din camera alăturată auzise toată discuţia şi care era convinsă că Vinicius nu minte, se sperie de cuvintele lui. Pentru nimic în lume nu-i voia moartea. Rănit şi dezarmat nu-i mai trezea teamă, ci numai milă. De când fugise, trăind printre oameni stăpâniţi de o continuă exaltare religioasă, obsedată de gândul patimilor, a sacrificiului propriu şi a milei fără margini, se abandonase şi ea curentului care îi ţinea loc de casă, familie, înlocuind fericirea pierdută; astfel, se transformase într-una dintre acele fecioare creştine care aveau mai târziu să schimbe bătrânul suflet al lumii. Vinicius înrâurise prea mult soarta ei, pricinuindu-i numai suferinţă, ca să-l poată uita. Se gândea la el zile în şir, rugându-se lui Dumnezeu să vină clipa în care, urmând inspiraţia religioasă, să-i poată plăti cu bine pentru rău, cu bunătate pentru persecuţii, să-l înfrângă, să-l câştige de partea lui Christos şi să-l mântuiască. Acum i