Da, respectabile Crispus, răspunse Glaucus. Pe vremea când slujeam ca sclav în flotă, iar pe urmă, când am locuit la Neapolis, am îngrijit multe răni. Din câştigul pe care mi l-a adus ocupaţia asta, m-am răscumpărat pe mine şi pe ai mei… Rana de la cap e uşoară. Când omul acesta (şi arătă! cu capul spre Ursus), a smuls-o pe fată din braţele tânărului şi l-a repezit în zid, el, în cădere, şi-a făcut scut din mâna pe care şi-a frânt-o. Astfel însă şi-a salvat capul – şi viaţa.

Ai îngrijit mulţi fraţi, răspunse Crispus, şi eşti renumit ca medic priceput. De aceea l-am trimis pe Ursus după tine.

Mi-a mărturisit pe drum că ieri era gata să mă omoare.

Mai înainte însă mi-a mărturisit mie ce avea de gând. Cunoscându-te şi cunoscând dragostea ta pentru Christos, i-am explicat că tu nu poţi fi un trădător, ci mai curând acel necunoscut care voia să-l împingă la crimă.

Era un duh rău, iar eu l-am luat drept înger, spuse Ursus oftând.

Ai să-mi povesteşti asta altă dată, spuse Glaucus, acum trebuie să ne ocupăm de rănit.

Vorbind aşa, începu să apese cu putere umărul lui Vinicius ca să aşeze la loc oasele dezbinate. Din cauza durerilor, tânărul n-apucă să se trezească bine că iarăşi leşină, deşi Crispus îi stropea într-una faţa cu apă. Era poate un noroc pentru el, fiindcă nu mai simţi cum Glaucus îi îndreaptă piciorul şi nici cum îi strânge între două scândurele scobite umărul frânt, înfăşându-l repede ca să-l imobilizeze.

După ce operaţia se termină se trezi iarăşi şi o văzu pe Ligia.

Stătea chiar lângă patul lui, ţinând în mână o căldăruşă de aramă cu apă, în care Glaucus înmuia din când în când buretele cu care-i umezea fruntea.

Vinicius o privea şi nu-şi credea ochilor. I se părea că visează sau că din cauza febrei are năluciri. Abia după o vreme, reuşi să şoptească:

Ligia…

Auzindu-i vocea, fata tresări, întorcând spre el privirile pline de tristeţe.

Pace ţie! spuse ea încet.

Şi rămase aşa cu mâna întinsă, cu faţa îndurerată exprimând milă. El o privea, parcă voind să şi-o întipărească pentru totdeauna în străfundul ochilor, sub pleoape. Se uita la faţa ei mai palidă şi mai slabă decât înainte, la cârlionţii părului întunecat, la îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă de lucrătoare. Se uita cu atâta intensitate, încât arsă de privirile lui, fruntea ei albă se împurpură. El îşi dădu seama că o iubeşte tot aşa de mult. Înţelese că paloarea ei, sărăcia în care trăia i se datoresc lui. El a răpit-o din casa în care era iubită, unde trăia în bunăstare şi a aruncat-o în camera asta mizeră, a îmbrăcat-o în mantia asta sărăcăcioasă de lână neagră. Tocmai el, care dorise să o înveşmânteze în cele mai scumpe brocaturi, s-o împodobească cu toate nestematele lumii. Îl copleşi părerea de rău, mila şi tristeţea. I s-ar fi aruncat la picioare, dacă ar fi putut să se mişte.

Ligia, spuse el, nu l-ai lăsat să mă omoare.

Ea răspunse moale:

Dumnezeu să-ţi redea sănătatea.

În sufletul lui Vinicius, care regreta nedreptăţile pricinuite Ligiei şi cele pe care intenţionase să i le pricinuiască de-acum încolo, cuvintele ei avură efectul unui balsam. Uită în clipa aceea că ar fi putut să fie doar o urmare a învăţăturii creştine. Pentru el nu vorbise decât femeia iubită, înduioşată de soarta lui şi bunătatea ei îl mişcă până-n adâncul inimii. Emoţia îl copleşi. Îl cuprinse o senzaţie de sfârşeală, ciudată, fiindcă-i făcea bine. Părea că se prăbuşeşte într-o prăpastie, lin ca-ntr-un zbor – şi, fericit, în clipa aceea de sfârşeală, îşi spuse că o zeiţă veghează la căpătâiul lui.

Între timp, Glaucus terminase de spălat rana de la cap şi-o unse cu o alifie. Ursus luă căldăruşa din mâinile Ligiei. Fata aduse pe masă o cană în care era apă amestecată cu vin şi o apropie de buzele rănitului. Vinicius bău cu lăcomie. Acum se simţea mai bine. După pansare, durerile se domoliseră. Rănile nu mai sângerau. Luciditatea îi revenise.

Mai dă-mi să beau, spuse el.

Ligia ieşi cu cana goală, în cealaltă cameră. Crispus, după câteva cuvinte schimbate cu Glaucus, se apropie de pat şi spuse:

Vinicius, Dumnezeu n-a îngăduit să înfăptuieşti un mare păcat şi te-a păstrat în viaţă ca să te pocăieşti în sufletul tău. Acela, în faţa căruia nu suntem decât pulbere, te-a dezarmat în mâinile noastre, însă Christos în care credem ne-a poruncit să-i iubim chiar şi pe duşmani. Ţi-am pansat rănile şi, cum a spus Ligia, o să ne rugăm lui Dumnezeu să-ţi redea sănătatea, dar nu mai putem să veghem asupra ta. Aşa că rămâi în pace şi gândeşte-te dacă eşti îndreptăţit s-o mai persecuţi pe Ligia, căreia i-ai răpit părinţii adoptivi şi căminul, şi pe noi, care ţi-am plătit cu binele pentru rău?

Vreţi să mă părăsiţi? întrebă Vinicius.

Vrem să părăsim casa asta în care ne poate ajunge pedeapsa prefectului Romei. Tovarăşul tău a fost ucis, iar tu, care eşti mare printre ai tăi, zaci rănit. Nu suntem noi vinovaţii, însă asupra noastră o să cadă mânia legii…

Să nu vă temeţi de pedeapsă, spuse Vinicius. Am să vă apăr. Crispus nu voia să-i răspundă că nu-i vorba de prefect şi de lege, ci că n-au încredere nici în el, şi vor s-o pună pe Ligia la adăpost de urmărirea lui şi de-acum înainte.

Stăpâne, spuse el, mâna ta dreaptă e teafără. Iată aici tăbliţe şi stil: scrie slugilor tale să vină astă-seară cu lectica după tine şi să te ducă în casa ta, în care ai să stai mai comod decât în sărăcia noastră. Noi locuim aici la o sărmană văduvă. Ea