Pe de altă parte, dacă ar fugi, Petronius ar fi convins că Vinicius a fost trădat şi ucis în urma unui complot. Petronius e om puternic, care are la dispoziţie straja din tot statul şi care n-ar precupeţi nimic să-i găsească pe vinovaţi fie şi la capătul pământului. Chilon se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se ducă direct la el şi să-i povestească ce s-a întâmplat. Da! Asta era soluţia cea mai bună. Petronius era un om cumpănit şi Chilon putea fi sigur măcar că are să-l asculte până la capăt. Petronius, care cunoştea povestea de la începuturile ei, are să creadă mai uşor în nevinovăţia lui Chilon decât prefecţii.

Ca să mergi la el însă, trebuia să ştii precis ce se întâmplase cu Vinicius, iar Chilon nu ştia. Adevărat că-l văzuse pe ligian furişându-se spre râu cu cadavrul lui Croton în spinare, dar nimic mai mult. Vinicius putea să fie mort, dar tot aşa de bine putea să fie şi numai rănit sau prizonier. Abia acum se gândi Chilon că creştinii n-ar îndrăzni în nici un caz să omoare un om atât de puternic, un curtean, şi înalt demnitar militar. O asemenea faptă putea atrage asupra lor persecuţii generale. Era mult mai probabil să-l fi oprit cu forţa ca să-i dea timp Ligiei să se ascundă din nou în altă parte.

Ideea aceasta îi aduse puţin curaj.

„Dacă balaurul ăsta ligian nu l-a sfâşiat în primul moment de furie, atunci e viu. Dacă-i viu, atunci are să mărturisească el singur că nu l-am trădat. Atunci nu numai că nu mă ameninţă nimic, dar (o, Hermes, poţi să te aştepţi din nou la două junci!) în faţa mea se deschide un nou câmp de acţiune… Pot să-i dau de ştire unuia dintre liberţi, unde să-l caute pe stăpân. Dacă se va duce la prefect, sau nu, asta-i treaba lui, numai eu să nu mă duc acolo… Pot să merg de asemenea la Petronius şi să contez pe o răsplată… Am căutat-o pe Ligia, acum am să-l caut pe Vinicius, pe urmă din nou pe Ligia… Totuşi trebuie să ştiu mai întâi dacă-i viu ori mort”.

Se gândi să se ducă la noapte la brutarul Demas şi să întrebe de Ursus. Renunţă însă imediat la ideea asta. Prefera să n-aibă nimic de-a face cu Ursus. Avea tot dreptul să presupună că dacă Ursus nu l-a omorât pe Glaucus, fără îndoială a fost prevenit de vreunul din mai marii creştinilor, căruia i-o fi mărturisit planul său, că-i lucru necurat la mijloc şi că-i uneltirea vreunui trădător. De altfel, numai gândindu-se la Ursus, pe Chilon îl treceau sudorile. Îşi propuse în schimb ca diseară să-l trimită pe Euricus după veşti la casa unde se petrecuse accidentul. Deocamdată, avea nevoie să mănânce, să facă o baie şi să se odihnească. Noaptea nedormită, drumul până Ostrianum şi fuga din Transtiberim îl osteniseră peste măsură.

O singură bucurie îi mai rămăsese: avea două pungi. Una pe care i-o dăduse Vinicius acasă şi a doua pe care i-o aruncase la întoarcerea de la cimitir. Se hotărî, drept consolare pentru toate emoţiile prin care trecuse, să mănânce mai mult şi să bea un vin mai bun ca de obicei.

Când, în sfârşit, sosi ora de deschidere a cârciumilor, îşi îndeplini hotărârea cu atâta râvnă, încât uită de baie. Mai presus de orice dorea să doarmă. Nevoia de somn era atât de mare, încât se întoarse, clătinându-se la tot pasul, la locuinţa sa din Subura, unde-l aştepta sclava cumpărată cu banii lui Vinicius.

Intrând în cubiculum-ul întunecos ca o vizuină de vulpe, se prăvăli în aşternut şi adormi într-o clipă.

Se trezi abia seara. Mai bine zis îl trezi sclava, spunându-i să se scoale, că îl caută cineva şi vrea să-l vadă neîntârziat.

Bănuitorul Chilon se trezi dintr-o dată, aruncă de pe el mantia cu glugă şi, poruncindu-i sclavei să se dea la o parte, se uită mai întâi cu grijă afară.

Şi încremeni! Prin uşa de la cubiculum zări statura uriaşă a lui Ursus.

Când îl văzu, simţi cum i se taie picioarele, cum inima i se opreşte în piept, cum fiori de gheaţă îi cutreieră spinarea ca nişte roiuri de furnici… O vreme nici nu putu să vorbească. Pe urmă, clănţănind din dinţi, gemu:

Syra! nu sunt… nu cunosc… pe acest… om bun..

I-am spus că eşti acasă şi că dormi, stăpâne, răspunse fata, însă el a cerut să te trezesc.

O, zei!… Am să poruncesc să te…

Atunci, Ursus, săturându-se să mai aştepte, se apropie de uşă şi, aplecându-se, vârî capul înăuntru.

Chilon Chilonides! zise el.

Pax tecum{106}! Pax, pax! răspunse Chilon. O, cel mai bun dintre creştini! Da! Sunt Chilon, dar e o greşeală… Nu te cunosc!

Chilon Chilonides, repetă Ursus. Stăpânul tău, Vinicius, te cheamă să mergi la el împreună cu mine.

Capitolul  XXIII

O durere insuportabilă îl trezi pe Vinicius. În prima clipă nu-şi dădu seama unde se află şi ce se petrece cu el. Capul îi vuia. Ochii, parcă-i erau acoperiţi cu un văl negru. Treptat însă cunoştinţa îi reveni şi, ca prin ceaţă, zări trei oameni aplecaţi asupra lui. Pe doi îi recunoscu; unul era Ursus, celălalt – bătrânul pe care-l îmbrâncise când o luase pe Ligia. Al treilea, cu totul necunoscut, îi ţinea mâna stângă, pipăindu-i-o între cot şi umăr. O apăsare pe claviculă îi provocă atunci o durere cumplită. Vinicius îşi închipui că-l chinuie din răzbunare. Spuse, scrâşnind din dinţi:

Omorâţi-mă!

Ei însă nu dădură atenţie cuvintelor lui, parcă nici nu le-ar fi auzit sau poate li s-a părut un geamăt de durere. Ursus, cu semne de îngrijorare pe chipul lui înspăimântător de barbar, ţinea în mână fâşii albe de pânză. Bătrânul îl întrebă pe omul care apăsa umărul lui Vinicius: