după colţ, aştepta să vadă ce-o să se întâmple, căci curiozitatea lupta în el cu frica. Se mai gândea că dac-au să reuşească s-o răpească pe Ligia, n-ar strica să se afle pe lângă Vinicius. De Urban nu se mai temea. Era sigur că Croton îl va ucide. În schimb, dacă pe străzile pustii până la ora aceea, ar începe să se adune lume, dacă creştinii sau alţi oameni ar încerca să-l împiedice pe Vinicius, atunci el le-ar vorbi ca reprezentant al puterii, ca executor al voinţei împăratului şi în ultimă instanţă ar chema pe vigili în ajutorul tânărului patrician împotriva gloatei de pe străzi. Astfel, s-ar alege cu noi favoruri. În adâncul sufletului continua să fie convins că fapta lui Vinicius este nechibzuită, ţinând seama însă de puterea teribilă a lui Croton, presupunea că s-ar putea să reuşească. „Dac-o fi să se ivească greutăţi, însuşi tribunul va duce fata, iar Croton îi va face drum.” Aşteptarea însă i se păru prea lungă; îl neliniştea tăcerea din tinda pe care o pândea de la distanţă.

„Dacă n-au să-i nimerească ascunzătoarea şi au să facă tărăboi, au s-o pună pe fugă.”

Ideea nu-i displăcea. În cazul acesta, i-ar deveni din nou necesar lui Vinicius. Ar putea să-i mai stoarcă o pungă-două de sesterţi.

Orice-ar face, îi zise el, lucrează în folosul meu, deşi nici unul nu bănuieşte asta… O, zei, zei, îngăduiţi-mi doar…

Amuţi brusc, fiindcă i se păru că iese cineva din tindă. Ţinându-şi răsuflarea, se lipi de perete, pândind cu cea mai mare atenţie.

Nu greşi. Din tindă se ivi capul cuiva şi începu să se uite în jur.

După o clipă însă capul dispăru.

„E Vinicius sau Croton, îşi spuse Chilon, dar dac-au răpit fata, de ce ea nu ţipă şi ei ce mai aşteaptă? Oameni tot au să întâlnească, căci pân-or să ajungă la Carinae, are să se trezească oraşul. Ce-i asta? Pe toţi zeii nemuritori!”…

Şi deodată împietri de groază.

În uşă apăruse Ursus, cu cadavrul lui Croton pe umăr. Uitându-se încă o dată în toate părţile, începu să alerge pe strada pustie, spre râu. Chilon se făcu una cu peretele.

„Dacă mă zăreşte, sunt mort”, se gândi el.

Ursus însă alerga iute pe lângă ziduri şi dispăru după colţ. Chilon, clănţănind din dinţi de spaimă, fără să mai stea pe gânduri, o luă la goană în lungul străduţei care tăia de-a curmezişul, cu o iuţeală ce-ar fi putut să te uimească şi la un om tânăr.

„Dacă, înapoindu-se, are să mă zărească, mă ajunge din urmă şi mă omoară”, îşi zise. Salvează-mă, Zeus, salvează-mă Apollo, salvează-mă, Hermes, salvează-mă, zeu al creştinilor! Părăsesc Roma, mă întorc în Mesembria, dar salvaţi-mă din mâinile demonului ăsta!”.

Ligianul acesta, care-l omorâse pe Croton, i se părea în clipa asta cu adevărat o fiinţă supraomenească. Alergând, îşi spunea că poate-i vreun zeu care-a luat înfăţişarea unui barbar. În momentele acelea credea în toţi zeii din lume şi în toate miturile de care-şi bătuse joc în împrejurările normale ale vieţii, îi trecu prin minte şi bănuiala că pe Croton ar fi putut să-l omoare zeul creştinilor, şi groaza lui depăşi orice margini, la gândul că se ridicase îndrăznind să înfrunte o asemenea putere.

Numai după ce trecu câteva străduţe şi zări de departe nişte muncitori venind în direcţia lui, se mai linişti. Abia trăgându-şi răsuflarea, se aşeză pe pragul unei case şi începu să-şi şteargă sudoarea de pe frunte, cu colţul mantiei.

„Sunt bătrân şi am nevoie de linişte”, zise.

Oamenii care veneau spre el cotiră într-o străduţă laterală şi străzile rămaseră iarăşi pustii. Oraşul mai dormea încă. Dimineaţa mişcarea începea mai devreme tocmai în cartierele mai bogate, unde sclavii erau siliţi să se scoale în zorii zilei în timp ce în cartierele locuite de populaţia liberă, hrănită pe cheltuiala statului, oamenii trândăveau, sculându-se destul de târziu. După ce zăbovi o vreme şezând în prag, Chilon se simţi cuprins de frig. Se ridică şi, convingându-se că nu pierduse punga căpătată de la Vinicius, se îndreptă cu un pas mai domol spre râu.

„Poate c-am să dau pe undeva de cadavrul lui Croton, îşi zise el. O, zei! Ligianul ăsta, dacă-i om, ar fi putut să câştige milioane de sesterţi într-un an. Dacă l-a sugrumat pe Croton ca pe un căţel, cine ar mai putea să i se împotrivească? Pentru fiecare reprezentaţie în arenă i s-ar fi plătit greutatea lui în aur. El o păzeşte mai bine pe fata asta decât Cerberul Infernului. Dar să-l înghită Styxul! Nu vreau să am de-a face cu el. Ce mai namilă! Totuşi, se să fac? S-a întâmplat ceva îngrozitor. Dacă el lui Croton i-a frânt oasele, atunci fără îndoială că şi sufletul lui Vinicius se tânguie pe undeva pe deasupra acestei case blestemate, aşteptând înmormântarea. Pe Castor! Doar e-un patrician, prieten cu împăratul, rudă cu Petronius, un nobil cunoscut în întreaga Romă şi-i tribun militar. Moartea lui n-are să treacă neobservată… Dacă m-aş duce la tabăra pretorienilor sau la vigili?”…

Tăcu şi începu să reflecteze, însă imediat spuse:

„Vai mie! Cine l-a adus la casa asta dacă nu eu?… Liberţii şi sclavii lui ştiau c-am venit adesea la el, iar unii ştiu şi în ce scop. Ce-are să se întâmple dac-au să mă acuze că dinadins l-am atras aici să fie ucis? Chiar dac-o să dovedesc la judecată că nu i-am dorit moartea, vina tot asupra mea are să cadă… Şi doar e un patrician. În nici un caz n-aş scăpa nepedepsit. Iar dac-aş fugi din Roma şi m-aş ascunde, departe, atunci aş trezi şi mai multe bănuieli.”

Oricum o sucea, ieşea rău. Îi rămânea doar să aleagă răul cel mai mic. Roma era un oraş enorm şi totuşi Chilon se simţea la strâmtoare. Oricare altul s-ar fi putut duce direct la prefectul vigililor să povestească ce s-a întâmplat şi chiar dac-ar cădea vreo bănuială asupra lui, putea aştepta liniştit cercetările. Trecutul lui Chilon însă era atât de tenebros, încât orice cunoştinţă mai apropiată fie cu prefectul oraşului, fie cu prefectul vigililor,