Vii după mine, spuse Vinicius cu o voce poruncitoare. După o clipă, dispărură amândoi în tinda întunecată.

Chilon alergă până în cea mai apropiată străduţă şi începu să pândească de după colţ, aşteptând să vadă ce-are să se întâmple.

Capitolul  XXII

Vinicius abia în tindă înţelese toate dificultăţile acţiunii. Casa era mare, cu câteva etaje, una din acelea construite cu miile în toată Roma, pentru a fi închiriate. De obicei erau construite în grabă şi de mântuială. Aproape nu era an să nu se prăbuşească câteva din ele, îngropându-şi locatarii. Adevăraţi stupi, erau prea înalte şi prea înguste, pline de cămări şi cămăruţe în care se cuibărea o populaţie săracă şi numeroasă. În oraşul acesta în care multe străzi nu aveau nume, casele acestea nu aveau numere. Proprietarii încredinţau strângerea chiriei sclavilor, iar aceştia deoarece nu erau obligaţi de autorităţile oraşului să dea numele locatarilor, adesea nu le ştiau nici ei. Să cauţi pe cineva în aceste case era nespus de greu, mai ales că nu aveau portari.

Vinicius şi Croton ajunseră printr-o tindă lungă, ca un coridor, într-o curte interioară mică, mai îngustă, mărginită din toate părţile de ziduri, care constituiau un fel de atrium comun pentru toată casa. În mijloc era un havuz din care un şuvoi de apă cădea într-un bazin de piatră săpat în pământ. Pe ziduri urcau scări exterioare, unele de piatră, altele de lemn, ducând la galeriile din care se intra în locuinţe. La parter se aflau de asemenea locuinţe, unele cu uşi de lemn la intrare, altele despărţite de curte numai printr-o perdea de stofă zdrenţuită, ruptă, cârpită.

Era devreme. În curte nici ţipenie. Probabil că în toată casa lumea dormea încă, cu excepţia celor care se întorseseră din Ostrianum.

Ce facem, stăpâne? întrebă Croton, oprindu-se.

Să aşteptăm aici; poate o să apară cineva, răspunse Vinicius. Nu trebuie să ne vadă în curte.

Se gândea însă că sfatul lui Chilon fusese bun. Dac-ar fi avut cu dânsul câteva zeci de sclavi, ar fi putut pune pază la poarta care părea să fie singura ieşire şi să scotocească toate locuinţele. Aşa însă, trebuia să nimerească drept în locuinţa Ligiei, altfel creştinii, care fără îndoială nu lipseau nici din casa asta, ar fi putut s-o avertizeze. Din această cauză era şi riscant să întrebe de ea. Câteva clipe, Vinicius rămase pe gânduri. Se întrebă dacă n-ar fi mai potrivit să se întoarcă după sclavi, când deodată, de după perdeaua de la intrarea unei locuinţe mai îndepărtate, ieşi un om cu o sită în mână şi se apropie de havuz.

Tânărul îl recunoscu dintr-o privire pe Ursus.

Ăsta-i ligianul, şopti Vinicius.

Să-i frâng imediat oasele?

Aşteaptă.

Ursus nu-i observă, căci stăteau în umbra tinzii. Liniştit, începu să spele cu apă nişte legume pe care le avea în sită. Pregătea desigur micul dejun. După ce termină de spălat, luă sita udă şi dispăru cu ea după perdea. Croton şi Vinicius se luară după el convinşi c-au să nimerească direct în casa Ligiei.

Constatară însă uimiţi că perdeaua nu despărţea o locuinţă de curte. Urma un alt coridor întunecos, la capătul căruia se zărea o grădiniţă cu câţiva chiparoşi, câteva tufe de mirt şi o căsuţă lipită de zidul din spate al unei alte case.

Înţeleseră amândoi imediat că împrejurarea-i prielnică pentru ei. În curtea mare, s-ar fi putut strânge toţi locatarii, aici însă izolarea căsuţei le înlesnea acţiunea. Au să termine repede cu apărătorii, sau mai degrabă cu Ursus, pe urmă, fără să piardă vremea, au să iasă cu Ligia răpită în stradă, iar acolo au să se descurce ei. Era puţin probabil să-i oprească cineva. Aveau să spună că-i vorba de-o ostatecă a cezarului, fugită. La urma urmei, la nevoie, Vinicius avea să arate străjerilor cine este şi să le ceară ajutor.

Ursus era gata să intre în casă, când, auzind zgomot de paşi, se opri. Văzând doi oameni, puse sita pe balustradă şi se întoarse spre ei.

Ce căutaţi aici? îi întrebă.

Pe tine! răspunse Vinicius.

Apoi, întorcându-se spre Croton, îi şopti repede:

Ucide!

Croton se năpusti ca un tigru şi, înainte ca ligianul să se dezmeticească şi să-şi recunoască duşmanii, îl apucă în braţele sale de oţel.

Vinicius era prea sigur de puterea supraomenească a lui Croton ca să mai aştepte sfârşitul luptei. Trecu pe lângă ei, se repezi la uşa casei, o împinse şi se trezi într-o încăpere cam întunecoasă, luminată abia de focul care pâlpâia în cămin. Zarea flăcărilor bătea în plin obrajii Ligiei. Cealaltă persoană care stătea în faţa căminului era bătrânul care-i însoţise pe fată şi pe Ursus pe drumul de la Ostrianum.

Apariţia lui Vinicius fu atât de neaşteptată, încât mai înainte ca Ligia să-l fi recunoscut, o şi cuprinse de mijloc şi, ridicând-o în braţe, se năpusti din nou spre uşă. Bătrânul i se puse în cale, însă el, strângând cu un braţ fata la piept, îl îmbrânci cu mâna rămasă liberă. Atunci gluga îi alunecă de pe cap şi Ligia îl recunoscu, îngrozită. Sângele-i îngheţă şi vocea i se înecă în gâtlej. Voia să strige după ajutor şi nu putea. În zadar încercă să se prindă de uşcior, degetele îi alunecară pe piatră şi ar fi leşinat dacă un tablou înfiorător nu i-ar fi izbit privirile în momentul în care Vinicius ieşi cu ea în grădină.

Ursus ţinea în braţe un om aproape frânt în două, cu capul atârnând moale, cu gura plină de sânge. Văzându-i, mai izbi o dată cu pumnul în capul omului acela şi-apoi sări ca o fiară înfuriată asupra lui Vinicius.

„Moartea!” se gândi tânărul patrician.

Auzi ca prin vis strigătul Ligiei: „Nu-l ucide!” Simţi că un fulger îi desface braţele în care o ţinea, pământul începu să se învârtească cu el şi i se făcu negru în faţa ochilor.

Chilon totuşi nu plecase. Ascuns