ar vedea dacă-i va fi uşor s-o ducă pe fată, secundo: ar proceda ca Enea, terţio: şi-ar atrage bunăvoinţa tuturor zeilor cinstiţi, iar eu aş fi pe deplin liniştit în privinţa rezultatului acţiunii.

Aş prefera să duc hoitul unei oi moarte acum o lună de dalac, răspunse spadasinul, dacă-mi dai însă punga aceea pe care ţi-a aruncat-o ilustrul tribun, am să te duc până la poartă.

Scrânti-ţi-ai degetul cel mare de la picior! răspunse grecul. Atât ai înţeles tu din învăţătura acelui bătrân venerabil, care a prezentat sărăcia şi mila ca pe cele mai de seamă virtuţi!… Oare nu ţi-a poruncit să mă iubeşti? Văd că n-am să pot face din tine nici măcar un creştin de rând şi că mai lesne pătrunde soarele prin zidurile închisorii Mamertine, decât adevărul prin craniul tău de hipopotam.

Croton, care avea o putere de fiară, dar nici un fel de sentimente omeneşti, spuse:

Nu te teme! N-am să mă fac creştin! Nu vreau să-mi pierd pâinea.

Da, dar dac-ai avea fie şi unele noţiuni elementare de filozofie, ai şti că aurul este nimicnicie!

Vino cu toată filozofia ta să-ţi dau numai o lovitură cu capul în burtă şi o să vedem cine câştigă.

Asta putea s-o spună şi un bou lui Aristotel, răspunse Chilon. Noaptea începuse a se risipi. Zorile aşterneau pe coamele zidurilor o lumină palidă. Copacii de pe lângă drum, clădirile, pietrele funerare, risipite pe alocuri, prindeau contur. Drumul nu mai era pustiu. Negustorii de legume se grăbeau să apuce deschiderea porţilor, ducând de căpăstru asini şi catâri încăpăţânaţi. Ici şi colo, scârţâiau căruţele în care era dus vânatul. Pe drum şi peste câmp aproape de faţa pământului stăruia o ceaţă uşoară care prevestea vreme bună. Oamenii, văzuţi de departe, arătau în ceaţa asta ca nişte stafii. Vinicius mergea cu ochii aţintiţi la silueta suplă a Ligiei, care, pe măsură ce lumina zorilor se înteţea, apărea tot mai argintie.

Stăpâne, zise Chilon, te-aş jigni dacă aş presupune că mărinimia ta are margini. Acum, când mi-ai plătit, nu mă poţi bănui că vorbesc numai în folosul meu. Iată, te sfătuiesc încă o dată ca, după ce vei afla unde locuieşte Ligia, să te întorci acasă după sclavi şi lectică. Nu asculta de trompa asta de elefant a lui Croton, care se oferă să răpească fata numai ca să poată stoarce punga ta ca pe o traistă de brânză.

Ai de primit de la mine o lovitură de pumn între omoplaţi, ceea ce înseamnă că ai să crapi, spuse Croton.

Ai de primit de la mine un ulcior de vin de Kefalonia, ceea ce înseamnă că am să rămân nevătămat, răspunse grecul.

Vinicius nu spuse nimic, căci se apropiaseră de poarta oraşului. Un spectacol ciudat le izbi atenţia. Doi soldaţi îngenuncheară când trecu Apostolul, iar el îşi lăsă o clipă mâinile pe coifurile lor de fier, pe urmă făcu asupra lor semnul crucii. Tânărului patrician nu-i trecuse niciodată prin minte până acum că ar putea să fie creştini şi printre ostaşi. Îşi spuse, uimit, că aşa cum într-un oraş incendiat focul cuprinde mereu alte case şi învăţătura asta cuprinde probabil zi de zi mereu alte suflete şi se lărgeşte, depăşind orice închipuire omenească. Înţelese, înfiorat, că dacă Ligia ar fi vrut să fugă din oraş s-ar fi găsit paznici care să-i înlesnească în taină ieşirea. Binecuvânta în clipa asta pe toţi zeii că nu s-a întâmplat aşa.

După ce trecură de locurile virane de dincolo de ziduri, grupurile de creştini începură să se risipească. Acum, trebuia s-o urmeze pe Ligia cu mai multă grijă, să nu atragă atenţia asupra lor. Chilon începu să se vaite de răni şi junghiuri la picioare şi rămase tot mai mult în urmă. Vinicius nu se împotrivi, considerând că acum grecul fricos şi neputincios nu-i va mai fi de folos. I-ar fi permis chiar şi să plece unde-ar fi vrut, dar pe respectabilul înţelept îl ţinea pe loc prudenţa. Poate îl reţinea şi curiozitatea, căci continua să meargă după ei, ba uneori se apropia, repetându-şi sfaturile, adăugind la un moment dat că bătrânul care-l întovărăşeşte pe Apostol, dacă n-ar avea statura aşa de scundă, ar putea să fie Glaucus.

Mai merseră încă destul de mult, până în Transtiberim. S-apropia răsăritul soarelui când micul grup în care era Ligia, se despărţi. Apostolul, o femeie bătrână şi un băiat o apucară în lungul râului, iar bătrânul scund, Ursus şi Ligia intrară pe o stradă îngustă şi, după ce mai merseră vreo sută de paşi, intrară în tinda unei case în care erau două prăvălii: una de uleiuri, alta a unui negustor de păsări.

Chilon, care mergea la vreo cincizeci de paşi în urma lui Vinicius şi Croton, se opri imediat încremenit, şi lipindu-se de zid, începu să sâsâie după ei, ca să se întoarcă.

Iar ei se întoarseră, căci trebuia să se sfătuiască.

Du-te, îi spuse Vinicius, şi vezi dacă casa aceea nu mai are vreo ieşire în partea cealaltă, în altă stradă.

Chilon, cu toate că mai înainte se văitase de răni la picioare, alergă atât de iute de parc-ar fi avut în glezne aripioarele lui Mercur. Peste câteva clipe se întoarse.

Nu, spuse el. Asta-i singura ieşire. După aceea, îşi împreună mâinile:

Pe Jupiter, Apollo, Vesta, Cibela, Isis şi Osiris, pe Mihtra-Baal, pe toţi zeii Răsăritului şi Apusului te conjur, stăpâne, renunţă la planul ăsta… Ascultă-mă!

Amuţi brusc, observând că faţa lui Vinicius pălise de emoţie, iar ochii-i sticleau ca unui lup. Era de ajuns să te uiţi la el ca să înţelegi că nimic pe lume n-are să-l oprească de la fapta asta. Croton începu să răsufle greu, umplându-şi pieptul herculean, şi să clatine din capul său mic, rămas nedezvoltat, cum fac urşii în cuşcă. De altfel, pe faţa lui nu se vedea nici cea mai mică nelinişte.