însă să aştepte mult. Cocoşii cântau, anunţând zorile, când îl văzură pe Ursus ieşind pe poartă şi pe Ligia însoţindu-l. Îi mai însoţeau şi alte câteva persoane. Lui Chilon i se păru că recunoaşte printre ei pe Marele Apostol; alături de el mergea alt bătrân, mult mai scund de stat, două femei în vârstă şi un băiat care lumina drumul cu un felinar. Îi urmau de aproape o mulţime de vreo două sute de persoane. Vinicius, Chilon şi Croton se amestecară în această mulţime.

Da, stăpâne, spuse Chilon, fata ta se găseşte sub ocrotire puternică. El e cu ea. Marele Apostol. Uite cum îngenunche oamenii în faţa lui.

Oamenii într-adevăr îngenuncheau, dar Vinicius nu se uita la ei. Fără să piardă nici o clipă din ochi pe Ligia, se gândea numai la răpirea ei. Învăţat din războaie cu tot felul de stratageme, îşi compunea în minte cu o precizie militărească tot planul răpirii. Ştia că pasul la care se încumetă era temerar, dar ştia bine că atacurile temerare se termină, de obicei, cu succes.

Drumul era însă lung. Avea timp să se gândească şi la prăpastia pe care religia adoptată de Ligia o săpase între el şi ea. Înţelegea acum tot ce se petrecuse între ei şi înţelegea de ce se petrecuse astfel. Era destul de ager la minte pentru asta. El n-o cunoscuse până acum pe Ligia. Văzuse în ea o fată mai frumoasă decât toate celelalte, care îi stârnise simţurile. Acum înţelegea că religia asta făcuse din ea o fiinţă deosebită de celelalte femei şi că speranţa ca şi ea să fie împinsă de simţuri şi pasiune spre bogăţie şi plăcere – este o iluzie vană. Înţelegea, în sfârşit, ceea ce el şi Petronius nu înţeleseseră, că religia aceea nouă inocula în suflet ceva necunoscut lumii în care trăia el şi că Ligia, chiar dacă l-ar iubi, n-ar sacrifica pentru el nici unul din adevărurile ei creştine; că dacă năzuieşte şi ea spre bucurie, e una cu totul diferită de plăcerile după care alergau el şi Petronius şi curtea Cezarului şi întreaga Romă. Fiecare femeie din cele pe care le cunoştea putea deveni cu uşurinţă amanta lui, creştina asta nu putea să-i fie decât victimă.

Şi, gândindu-se astfel, îl încercă o durere neînţeleasă şi mânia se aprinse în el. Simţea însă că mânia lui e neputincioasă. S-o răpească pe Ligia i se părea un lucru posibil şi era aproape sigur că o să reuşească, dar era tot atât de sigur că în faţa acestei învăţături, el, şi toată puterea şi bogăţia lui nu înseamnă nimic şi că n-are să-i aducă nici un folos. Tribunul roman, convins că puterea sabiei şi a pumnului, care conduce lumea, o va stăpâni veşnic, pentru prima oară în viaţă constata că mai există şi altă putere, mai mare, şi se întreba cu uimire: ce anume?

Şi nu ştia ce să-şi răspundă. Închipuirea îi readucea imagini fugare, ale cimitirului, ale mulţimii şi ale Ligiei transfigurate, ascultând cuvintele bătrânului care povestea despre chinul, moartea şi învierea zeului-om, care a răscumpărat lumea şi i-a făgăduit fericirea de dincolo de Styx.

Toate s-amestecau în mintea lui, dând naştere unui adevărat haos.

Îl scoseseră din acest haos văicărelile lui Chilon, care începuse să-şi plângă de milă. Se angajase numai s-o caute pe Ligia. O găsise, periclitându-şi viaţa, şi i-o arătase. Ce mai vor de la el? S-a angajat el s-o şi răpească? Cine ar putea să ceară aşa ceva de la un infirm lipsit de două degete la mână, de la un om bătrân, care s-a dedicat meditaţiei, ştiinţei şi virtuţii? Ce-are să se întâmple dacă un domn ilustru ca Vinicius va păţi ceva în timpul răpirii fetei? Desigur, zeii ar trebui să vegheze asupra celor aleşi, dar parcă nu se întâmplă uneori şi lucruri îngrozitoare, ca şi cum zeii ar juca zaruri în loc să aibă grijă de ceea ce se petrece pe pământ? Fortuna, după cum se ştie, e legată la ochi, aşa că nu vede nici ziua, darmite noaptea. Dacă o să se întâmple o nenorocire? Dacă ursul acela ligian o să arunce în nobilul Vinicius cu o piatră de moară, cu un butoi de vin, sau, mai rău, de apă, cine garantează că bietul Chilon, în loc de recompensă, n-o să aibă parte de năpastă? El, biet filozof, s-a legat de nobilul Vinicius ca Aristotel de Alexandru Macedon şi dacă măcar nobilul Vinicius i-ar înapoia punga aceea pe care sub ochii lui şi-o vârâse la cingătoare, când plecaseră de-acasă, ar mai avea cu ce, la caz de nevoie, să obţină imediat ajutor sau să-i îmbuneze pe creştini. O! De ce nu vor să asculte sfaturile unui bătrân, dictate de chibzuinţă şi experienţă?

Vinicius, auzindu-l, scoase punga de la cingătoare şi i-o aruncă lui Chilon.

Ţine şi taci!

Grecul, simţind cât era de grea, prinse curaj.

Toată speranţa mea e, spuse el, că Hercule sau Tezeus au înfăptuit isprăvi şi mai grele şi oare nu-i un adevărat Hercule cel mai apropiat prieten al meu, Croton? Iar ţie, ilustre stăpâne, nu-ţi pot zice semizeu, căci eşti zeu de-a binelea. Te-aş ruga să nu uiţi nici de-acum încolo de sluga ta săracă şi credincioasă de ale cărei nevoi trebuie din când în când să te îngrijeşti, căci, o dată cufundat în cărţi, sărmanul de el nu mai are grijă absolut de nimic… Câteva prăjini de grădină şi o căsuţă, cu un colţişor oricât de mic de răcoare vara, ar fi ceva demn de un asemenea protector. Deocamdată, am să admir de departe faptele voastre eroice, am să-l chem pe Jupiter să vă sprijine, iar în caz de ceva, am să fac atâta tărăboi, încât jumătate din Roma are să se trezească şi are să vă sară în ajutor. Ce drum rău, ce hîrtoape! Uleiul mi s-a terminat în felinar şi dacă Croton, care-i tot atât de nobil pe cât e de puternic, ar vrea să mă ia în braţe şi să mă ducă până la poarta oraşului, primo: