Pentru aceşti oameni în clipa aceea nu mai existau temple, zei, păgâni, era numai Christos care umplea pământul, marea, cerul, lumea.

Pe la casele îndepărtate, risipite de-a lungul Viei Nomentana, cocoşii începură să cânte, anunţând miezul nopţii. În clipa aceea, Chilon îl trase pe Vinicius de colţul mantiei şi şopti:

Stăpâne, acolo, nu departe de bătrân, îl văd pe Urban şi lângă el o fată.

Vinicius se scutură ca de un vis şi, întorcându-se în direcţia indicată de grec, o văzu pe Ligia.

Capitolul  XXI

Fiecare picătură de sânge tresări în tânărul patrician când o văzu. Uită de mulţime, de bătrân, de toate aceste lucruri neînţelese care îl uimiseră şi n-o mai văzu decât pe ea. În sfârşit, după atâtea eforturi, după zile lungi de nelinişte, de zbucium, de supărare, a găsit-o! Pentru prima dată în viaţă, simţi că bucuria se poate năpusti asupra ta ca o fiară sălbatică, doborându-te. El, care întotdeauna considerase că rostul Fortunei este să-i împlinească toate dorinţele, acum nu-şi credea ochilor şi propriei lui bucurii, şi de n-ar fi fost neîncrederea asta, firea lui impulsivă l-ar fi putut împinge la vreun pas nechibzuit. Mai întâi însă voia să se convingă dacă nu-i cumva urmarea minunilor cu care bătrânul le împuiase capul, şi dacă nu cumva visează. Nu. Nu putea să fie nici o îndoială: o vedea pe Ligia. Doar câţiva paşi îl despărţeau de ea. Stătea în plină lumină, aşa că putea s-o privească pe săturate. Gluga îi alunecase de pe cap şi-i desfăcuse părul. Sta cu buzele întredeschise şi ochii ridicaţi spre Apostol, cu faţa transfigurată. Era îmbrăcată ca o fată din popor, într-o mantie neagră de lână, dar Vinicius n-o văzuse niciodată mai frumoasă şi, oricât era de tulburat, fu izbit de contrastul dintre îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă şi nobleţea chipului ei minunat. Dragostea trecu prin el ca o flacără uriaşă, amestecată cu un ciudat sentiment de nostalgie, adoraţie, stimă şi dorinţă. Simţea bucurie, văzând-o numai, parcă ar fi băut dintr-o apă înviorătoare după o sete îndelungată. Stând lângă uriaşul ligian, ea îi apăru mai mică decât înainte, aproape un copil. Observă de asemenea că slăbise. Obrajii ei erau aproape străvezii, i se părea că vede o floare sau întruchiparea de abur a unui suflet. Dar cu atât mai mult dorea s-o posede pe fiinţa asta atât de diferită de femeile pe care le văzuse sau le posedase în Orient şi în Roma. Pentru ea le-ar fi dat pe toate celelalte, ar fi dat şi Roma, şi lumea întreagă.

Ar fi rămas aşa pierdut cu totul, în contemplarea ei, dacă n-ar fi fost Chilon care îl trase de colţul mantiei, de teamă să nu facă vreun gest nechibzuit, care să-i pună în pericol. Între timp, creştinii începuseră să se roage şi să cânte. Curând răsună imnul Maranatha, apoi Marele Apostol începu să boteze cu apă din havuz pe cei prezentaţi de prezbiteri ca fiind pregătiţi pentru botez. Lui Vinicius i se părea că noaptea asta n-are să se sfârşească niciodată. Acum voia să meargă cât mai degrabă după Ligia şi s-o răpească pe drum sau din locuinţa ei.

În cele din urmă, pâlcuri-pâlcuri, creştinii începură să părăsească cimitirul. Atunci Chilon şopti:

Să ieşim, stăpâne, în faţa porţii, căci nu ne-am scos glugile şi oamenii se uită la noi.

Într-adevăr, aşa era. În timpul cuvântării Apostolului îşi scoseseră cu toţii glugile, ca să audă mai bine, ei însă nu le urmaseră exemplul. Sfatul lui Chilon era chibzuit. Stând lângă poartă, puteau să-i vadă pe toţi cei care ieşeau. Iar pe Ursus nu era greu să-l recunoşti după statură.

Ne luăm după el, zice Chilon, vedem în care casă intră, iar mâine, sau mai degrabă încă astăzi, ai să încercuieşti casa cu sclavii tăi şi ai s-o iei.

Nu! spuse Vinicius.

Ce vrei să faci, stăpâne?

Intrăm după ea în casă şi o răpim imediat. Doar ai promis să faci asta. Croton.

Da, spuse spadasinul, şi mă predau sclav ţie, stăpâne, dacă nu-i rup şira spinării bivolului acela care-o păzeşte.

Chilon însă îl sfătui, conjurându-i în numele tuturor zeilor să nu facă una ca asta. Doar Croton fusese luat numai pentru apărare, în cazul c-ar fi fost recunoscuţi, nu şi pentru răpirea fetei. Încercând s-o ia doar ei doi, se expun unei primejdii de moarte şi poate chiar să le scape fata şi atunci are să se ascundă în alt loc sau are să părăsească Roma. Şi ce-au să facă în acest caz? De ce să nu acţioneze în siguranţă? De ce să se expună singur la moarte? De ce să compromită întreaga acţiune?

Vinicius, cu toate că abia se mai stăpânea să nu se repeadă acolo pe loc, în cimitir, s-o ia pe Ligia în braţe, îşi dădu seama că grecul are dreptate şi poate că l-ar fi ascultat, dacă n-ar fi fost Croton, care jinduia după răsplată.

Stăpâne, porunceşte acestui ţap bătrân să tacă, spuse el, sau permite-mi să-i mângâi scăfârlia cu pumnul meu. O dată la Buxentum, unde mă dusese la jocuri Lucius Saturninus, au năvălit peste mine în han şapte gladiatori beţi şi nici unul n-a scăpat cu coastele întregi. Nu zic să răpim fata acum, din mulţime, că ar putea să ne lovească cu pietre la picioare, dar o dată ce va fi acasă, ţi-o răpesc şi ţi-o aduc unde vrei.

Vinicius se bucură, auzind aceste cuvinte, şi răspunse:

Aşa va fi, Hercule! Mâine s-ar putea din întâmplare să n-o găsim în casă, iar o dată ce-am băgat spaima în ei, ar duce-o negreşit în altă parte.

Ligianul acela mi se pare îngrozitor de puternic! gemu Chilon.

Nu ţie ţi se porunceşte să-l ţii de mâini, răspunse Croton.

Trebuiră