Omul acesta văzuse! Şi povestea ca unul căruia fiecare clipă i se întipărise atât de adânc în minte, încât, atunci când închidea ochii, revedea totul. Povesti cum, întorcându-se de la Cruce, a stat împreună cu Ioan două zile şi două nopţi în sala cinei, nedormind şi nemâncând, de amărăciune, de durere, de teamă şi îndoială, ţinându-şi capetele în mâini şi gândindu-se că El a murit. Vai, ah! Cât a fost de greu! Cât de greu! Răsărea ziua a treia şi zorile albeau zidurile, iar el şi Ioan stăteau aşa lângă perete, nemângâiaţi, fără speranţă. Cum îi prindea somnul (căci nu dormiseră nici noaptea din ajunul patimilor), cum se trezeau iarăşi şi începeau să se lamenteze. Iar când răsări soarele, veni într-un suflet Maria din Magdala, cu părul despletit, strigând: „L-au luat pe Domnul!” Iar ei, auzind asta, se ridicară repede şi alergară într-acolo. Ioan, care era mai tânăr, ajunse primul. Văzu mormântul gol, dar nu îndrăzni să intre. Abia când ajunseră toţi trei la intrare, cel care le vorbeşte intră şi văzu pe piatră giulgiul şi legăturile, dar trupul nu-l găsi.

Teama îi cuprinse, căci se gândeau că preoţii l-au furat pe Christos. Se întoarseră amândoi acasă şi mai întristaţi. Pe urmă veniră şi ceilalţi ucenici şi începură să jelească, când cu toţi împreună, ca să fie mai lesne auziţi de Stăpânul Cerului, când pe rând. Speranţa lor se destrămase. Se aşteptaseră ca învăţătorul să răscumpere Israelul, şi iată se împlineau trei zile de când a murit. Nu înţelegeau de ce Tatăl l-a părăsit pe Fiul şi ar fi preferat să nu mai vadă lumina zilei, să moară, atât de grea le era povara.

La amintirea acestor clipe îngrozitoare, două lacrimi picurară din ochii bătrânului şi se văzură limpede în lumina focului cum se prelingeau pe barba lui căruntă. Capul bătrân, pleşuv îi tremura. Vocea i se frânse în piept. Vinicius îşi spuse: „Omul acesta spune adevărul!” Ascultătorii din jur plângeau de asemenea. Mai auziseră adesea despre patimile lui Christos şi ştiau că după jale va urma bucuria, dar fiindcă le povestea Apostolul care văzuse toate astea, erau impresionaţi, îşi frângeau mâinile şi se băteau cu pumnii în piept.

Încetul cu încetul însă se liniştiră, căci îi biruia dorinţa să asculte mai departe. Bătrânul închise ochii, de parc-ar fi vrut să vadă mai desluşit, în mintea lui, lucruri îndepărtate, şi continuă:

„În vreme ce ei se tânguiau astfel, din nou veni în fugă Maria din Magdala, strigând că l-a văzut pe Domnul. Orbită de strălucirea lui, nu-l recunoscuse, crezând că este un grădinar, dar El i-a spus: „Maria!” Atunci ea a strigat: „Rabbi!” şi i-a căzut la picioare. Iar el i-a poruncit să meargă la ucenici, apoi a dispărut, însă ei, ucenicii, n-au crezut-o şi în timp ce ea plângea de bucurie, unii o certau, alţii credeau că-şi pierduse minţile, căci afirma că în mormânt văzuse îngeri, iar ei, alergând a doua oară acolo, au văzut mormântul gol. Pe urmă, seara, a venit Cleofas, care fusese la Emmous, împreună cu un alt frate. Se întoarseră în grabă, spunând: «Domnul a înviat cu adevărat.» Şi începură să se certe cu uşile încuiate de frica evreilor. Atunci El a apărut printre ei, deşi uşa n-a scârţâit. Ei îngheţaseră de frică, iar El le-a spus: «Pace vouă!»“

„Şi l-am văzut cum l-au văzut toţi ceilalţi, iar El era ca lumina şi fericirea inimilor noastre, căci am crezut că a înviat şi că mările au să sece, munţii au să se fărâmiţeze, dar slava lui nu va pieri.”

„Iar după opt zile, Toma Didymus a pus degetele pe rănile Lui şi i-a atins coasta Lui şi pe urmă, căzându-I la picioare, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Atunci El i-a răspuns: „Dacă m-ai văzut, ai crezut. Binecuvântaţi să fie cei care n-au văzut şi au crezut”. Şi aceste cuvinte le-am auzit şi ochii noştri îl priveau, căci era printre noi”.

Vinicius asculta şi ceva ciudat se petrecea cu el. Uitase pentru un moment unde se află, pierduse simţul realităţii, măsura, judecata. Stătea în faţa a doua alternative, ambele de neacceptat. Nu putea să creadă ceea ce spunea bătrânul, dar îşi spunea că ar trebui să fii orb şi să respingi propria-ţi judecată, ca să presupui că omul acela care spunea: „Am văzut”, ar fi minţit. Emoţia lui, lacrimile, întreaga lui făptură şi amănuntele întâmplărilor povestite aveau în ele ceva care făcea imposibilă orice bănuială. În anumite momente, lui Vinicius i se părea că visează. Vedea însă în jur mulţimea tăcută; fumul felinarelor ajungea la nările lui; nu departe ardeau torţele, iar alături pe o piatră stătea un om bătrân, în pragul morţii, tremurând puţin din cap, care povestea, repetând mereu: „Am văzut!”

Şi le povesti în continuare totul, până la înălţarea la cer. Uneori se odihnea, căci vorbea foarte amănunţit, dar se simţea că fiecare amănunt cât de mic s-a întipărit în mintea lui ca săpat în piatră. Cei care-l ascultau erau fascinaţi, îşi scoteau glugile de pe cap ca să audă mai bine şi să nu piardă nici unul din acele cuvinte care erau nepreţuite pentru ei. Aveau senzaţia că o putere supraomenească îi duce în Galileea, că merg împreună cu ucenicii prin pădurile de acolo şi pe malul apelor, că cimitirul acesta s-a transformat în lacul Tiberiadei, iar pe mal, în ceaţa zorilor, stă Christos aşa cum stătea atunci când Ioan privind din barcă a spus „Iată-l pe Domnul” – iar Petru s-a aruncat în apă ca, înotând, să ajungă mai repede la mal, să cadă la picioarele adorate. Pe feţele lor erau întipărite încântarea şi uitarea de sine, o fericire şi o dragoste fără margini. Se pare că în cursul lungii povestiri a lui Petru unii avuseseră viziuni; când spuse că în momentul înălţării la cer, norii au început să se strângă sub picioarele Mântuitorului şi să-l acopere, ascunzându-l de ochii apostolilor, toate capetele se ridicară instinctiv spre cer. Fu o clipă de aşteptare, parcă oamenii aceia sperau să-l mai zărească încă, sau poate aşteptau ca El să coboare din