orice podoabă. Îl mira doar liniştea şi concentrarea în care asculta mulţimea. Bătrânul continua să vorbească pentru oamenii aceştia care-l ascultau încordaţi, îndemnându-i să fie buni, liniştiţi, drepţi, săraci şi puri, nu pentru ca să aibă linişte în viaţă ci pentru ca după moarte să trăiască veşnic întru Christos, în mulţumire, slavă şi bucurie cum n-a avut parte nimeni, niciodată, pe pământ. Ascultându-l, Vinicius, care puţin mai înainte simţise că duşmăneşte noua învăţătură, trebui să observe că există o deosebire între preceptele bătrânului şi ale cinicilor sau ale altor filozofi. Aceia predicau binele şi virtutea ca pe nişte lucruri raţionale şi singurele practice în viaţă, pe când bătrânul, promitea în schimbul virtuţii nemurirea, şi nu o amărâtă de nemurire acolo, sub pământ, în plictiseală, nemâncare şi pustietate, ci una sublimă, asemenea vieţii zeilor. Şi vorbea despre ea ca despre un lucru absolut sigur. Într-o asemenea credinţă, virtutea căpăta o valoare fără margini, iar înfrângerile vieţii deveneau fără importanţă; să suferi vremelnic, dobândind o fericire fără sfârşit, este cu totul altceva decât să suferi numai pentru că aşa-i rânduiala în natură. Bătrânul, vorbind mai departe, spuse că virtutea şi adevărul trebuie iubite pentru ele înşile, fiindcă binele suprem, mai vechi decât veşnicia, şi virtutea supremă, mai veche decât veşnicia, este Dumnezeu. Cine le iubeşte, îl iubeşte pe Dumnezeu şi, iubindu-l, devine fiul lui iubit. Vinicius nu prea înţelegea bine acest lucru. Ştia de mai înainte, din cuvintele pe care Pomponia Graecina le spusese lui Petronius, că Dumnezeu este după părerea creştinilor unul şi atotputernic. Acum, auzind că el este binele şi adevărul absolut, se gândi fără să vrea că faţă de un asemenea demiurg, Jupiter, Saturn, Apollo, Iuno, Vesta şi Venus ar arăta ca o biată bandă gălăgioasă, în care îşi fac de cap când cu toţii împreună, când fiecare pe cont propriu. Cea mai mare uimire i-o produse bătrânul spunând că Dumnezeu este de asemenea iubirea absolută şi că cine-i iubeşte pe oameni, acela împlineşte suprema lui poruncă. Nu-i suficient să-i iubeşti pe oamenii din neamul tău, căci Dumnezeu-omul şi-a vărsat sângele pentru toţi. El şi-a găsit aleşi şi printre păgâni, ca de pildă pe centurionul Cornelius. Nu-i de ajuns să-i iubeşti pe cei care-ţi fac bine, căci Christos i-a iertat şi pe evreii care i-au dus la moarte şi pe soldaţii romani care l-au ţintuit pe cruce. Trebuie să-i iubim şi pe cei care ne nedreptăţesc şi să le plătim cu bine pentru rău. Nu-i suficient să-i iubim pe cei buni, trebuie să-i iubim şi pe cei răi, căci numai prin dragoste poate fi alungată răutatea din ei. Auzind aceste cuvinte. Chilon se gândi că toată truda lui a fost zadarnică şi că Ursus nu va îndrăzni niciodată să-l omoare pe Glaucus, nici în noaptea asta, şi nici altă dată. Extrase însă îndată şi a doua consecinţă din învăţătura bătrânului, care-l consolă: anume că nici Glaucus n-are să-l omoare pe el, chiar dacă l-ar descoperi şi l-ar recunoaşte. Vinicius nu se mai gândea că în cuvintele bătrânului nu-i nimic nou. Se întreba mirat: „Ce fel de zeu e acesta? Ce fel de religie? Şi ce fel de popor?” Cele auzite pur şi simplu nu-i intrau în cap. Erau pentru ei idei nemaiîntâlnite. Dacă, de exemplu, el ar voi să urmeze religia asta, ar trebui să pună pe rug concepţiile lui, obiceiurile, caracterul, întreaga lui fire de până atunci, să prefacă totul în cenuşă şi să înceapă o viaţă cu totul nouă, cu un suflet absolut nou. Religia care-i poruncea să-i iubească pe parţi, sirieni, egipteni, gali şi britani, să-i ierte pe duşmani, să le plătească cu bine pentru rău şi să-i iubească, i se păru nebunească. În acelaşi timp, avea sentimentul că tocmai în nebunia ei este ceva mai puternic decât toate filozofiile de până atunci. I se părea că, fiind nebunească, e irealizabilă, şi fiind irealizabilă, e divină. Sufletul său o respingea, însă simţea că se desparte de ea ca de o luncă înflorită, plină de miresme îmbătătoare pe care dacă cineva le-a respirat o dată, trebuie, ca în ţara lotofagilor, să uite totul şi să tânjească veşnic numai după ea. I se părea că nu-i nimic real în ea, dar că faţă de ea realitatea este ceva atât de mărunt, încât nu merită să-i acorzi vreo importanţă. Îi înconjurau nişte spaţii vaste, nişte imensităţi nebănuite. Cimitirul acela începu să i se pară locul de adunare al unor nebuni, însă în acelaşi timp tainic şi înfricoşător, unde ca dintr-un izvor mistic se naşte ceva ce n-a mai existat pe lume. Îşi întipărise în minte tot ce spusese bătrânul din prima clipă despre viaţă, adevăr, dragoste, Dumnezeu. Gândurile iui erau orbite de strălucire, ca de un şir neîntrerupt de fulgere. Ca toţi oamenii care îşi închină viaţa unei pasiuni, se gândea la toate acestea prin prisma dragostei sale pentru Ligia şi în tulburarea lui îşi dădu seama de un lucru neîndoielnic; dacă Ligia este la cimitir, dacă recunoaşte religia asta, dacă ascultă şi o acceptă, atunci ea niciodată nu are să devină amanta lui.

Pentru prima dată de când o cunoscuse la Aulus, Vinicius simţi că chiar dac-ar răpi-o acum, tot n-ar redobândi-o. Până acum nu-i trecuse nimic asemănător prin minte şi chiar acum nu-şi putea înţelege starea, căci nu era o idee clară, ci mai degrabă sentimentul tulbure al unei pierderi ireparabile, al unei nenorociri. Tremura în el o nelinişte obscură, care se transformă brusc într-un val de mânie oarbă împotriva tuturor creştinilor şi mai ales împotriva bătrânului. Pescarul acela, care la prima vedere i se păruse un om simplu, acum îl înfricoşa, ca un Fatum tainic şi implacabil, care dispune tragic de soarta lui.

Un săpător puse din nou, pe neobservate, câteva torţe pe foc. Vântul încetă să mai foşnească prin pini. Flacăra se ridica dreaptă, mlădie, spre stelele care străluceau pe cerul înseninat, iar bătrânul, pomenind de moartea lui Christos, începu să povestească numai despre el. Toţi îl ascultau cu răsuflarea tăiată. Liniştea se făcu şi mai profundă, încât ţi se părea că auzi bătaia inimilor.