câteva torţe de smoală, aşezate într-un mic rug. Se făcu mai multă lumină. Îndată mulţimea începu să cânte, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, un imn ciudat. Vinicius nu auzise în viaţa lui un cântec asemănător. Aceeaşi nostalgie care-l izbise în cântecele fredonate aproape în şoaptă de câte unii în drum spre cimitir, răzbătea şi acum, în acest imn, dar mult mai clară, mai impresionantă, iar în cele din urmă deveni copleşitoare, de parcă o dată cu oamenii ar fi început să se tânguiască întregul cimitir, dealurile, văile şi toate împrejurimile. Părea un fel de chemare în noapte, o rugăminte umilă de salvare din rătăcire şi întuneric. Capetele ridicate sus, păreau că văd pe cineva sus de tot, iar mâinile că-l imploră să coboare. Când cântecul se termină, urmă un moment de aşteptare înfrigurată, intensă, încât şi Vinicius, şi tovarăşii săi se uitară fără să vrea spre stele, parcă temându-se că are să se întâmple ceva neobişnuit şi că cineva o să coboare într-adevăr. În Asia Mică, în Egipt şi chiar în Roma, Vinicius văzuse multe temple, cunoscuse diferite religii şi auzise o mulţime de cântece, însă abia aici, pentru prima oară, văzu oamenii care nu invocau zeitatea prin cântec numai ca să îndeplinească un ritual stabilit, ci din inimă, dintr-un adevărat dor după ea, aşa cum pot simţi copiii dorul după tatăl lor sau după mama lor. Trebuia să fii orb ca să nu observi că oamenii aceia nu numai că-şi slăveau zeul, dar îl iubeau din tot sufletul şi acest lucru Vinicius nu-l mai întâlnise până acum în nici o ţară, în nici un ritual, în nici un templu, căci în Roma şi în Grecia, cei care mai cinsteau încă pe zei, o făceau fie să obţină un ajutor, fie de teamă, nimănui însă nici prin minte nu-i trecea să-i şi iubească.

Deşi n-avea gânduri decât pentru Ligia, căutând-o cu atenţia încordată prin mulţime, totuşi nu putea să nu vadă aceste lucruri ciudate şi extraordinare care se petreceau în jurul lui.

Între timp, se mai aruncaseră câteva torţe peste focul care revărsa o lumină roşie asupra cimitirului, făcând să pălească strălucirea felinarelor. Deodată, din hipogeum ieşi un bătrân îmbrăcat într-o mantie cu glugă, dar cu capul descoperit, şi se urcă pe o piatră din apropierea rugului.

Văzându-l, mulţimea porni să freamăte ca un lan. În jurul lui Vinicius, s-auziră exclamaţii înăbuşite: „Petrus! Petrus!”… Unii îngenuncheară, alţii întinseră mâinile spre el. Apoi se lăsă o tăcere profundă în care se auzeau, sfârâind, picăturile de smoală prelinse din torţe, uruitul îndepărtat la carelor pe Via Nomentana şi foşnetul vântului în cei câţiva pini care creşteau lângă cimitir.

Chilon se aplecă spre Vinicius şi şopti:

Acesta-i! Primul discipol al lui Christos. Un pescar!

Bătrânul ridică mâna şi, făcând semnul crucii, îi binecuvântă pe cei adunaţi, care de data aceasta căzură cu toţii în genunchi. Vinicius şi tovarăşii lui, nevrând să se trădeze, urmară exemplul celorlalţi. Tânărul nu reuşea să-şi domine impresiile. I se părea că omul pe care-l vedea în faţa lui e foarte simplu, dar şi extraordinar în acelaşi timp, şi că senzaţia asta de extraordinar vine tocmai de la simplitatea lui. Bătrânul nu avea nici mitră pe cap, nici cunună de frunze de stejar pe frunte, nici frunză de palmier în mână, nici tăbliţă de aur pe piept, nici veşminte presărate cu stele sau haine albe, într-un cuvânt nimic din însemnele pe care le purtau preoţii răsăriteni egipteni, greci sau framinii romani. Şi din nou îl izbi pe Vinicius aceeaşi deosebire pe care o simţise ascultând cântecele creştine, căci şi „pescarul” acesta i se păru nu un arhiereu priceput în ceremonii, ci un simplu martor, bătrân şi venerabil, care vine de departe ca să povestească un adevăr pe care l-a văzut, l-a pipăit, în care a crezut cum se crede într-un lucru evident şi pe care l-a îndrăgit tocmai pentru că l-a crezut.

Pe chipul lui era întipărită puterea de convingere pe care numai adevărul o dă. Vinicius era un sceptic şi nu voia să se lase impresionat de farmecul bătrânului, era totuşi aţâţat de curiozitate să afle ce-ar putea spune acest emul al tainicului „Christos” şi care-i învăţătura pe care-o recunosc Ligia şi Pomponia Graecina.

În acest timp, Petru începuse să predice. Vorbea ca un tată care dă sfaturi copiilor săi şi-i învaţă cum să trăiască. Îi sfătuia să renunţe la lux şi la plăceri, să iubească sărăcia, puritatea moravurilor, adevărul, să suporte răbdători nedreptăţile şi persecuţia, să asculte de cei mai mari şi de autorităţi, să se ferească de trădare, făţărnicie şi bârfire, şi, în cele din urmă, să dea exemplu unii altora şi chiar păgânilor. Pe Vinicius, pentru care bun era numai ceea ce-i putea reda pe Ligia şi rău tot ceea ce-i sta în cale, îl izbiră şi-l supărară unele din aceste sfaturi. I se părea că bătrânul, recomandând castitatea şi lupta împotriva poftelor, nu numai că înfierează dragostea lui, ci chiar o îndepărtează pe Ligia de el şi o întăreşte în rezistenţa ei. Înţelese că dacă ea se află printre cei de faţă, dacă aude aceste cuvinte şi le pune la inimă, atunci, în clipa asta trebuie să vadă în el un duşman al acestei învăţături şi un netrebnic. La gândul acesta, îl cuprinse mânia: „Ce-am auzit nou? îşi spuse el. Asta-i învăţătura cea nouă, necunoscută? Cine nu ştie asta? Cine n-a auzit asta? Doar şi cinicii propovăduiesc sărăcia şi limitarea nevoilor. Virtutea a recomandat-o şi Socrate ca pe un lucru vechi şi bun. Doar fiecare stoic, chiar şi unul ca Seneca, laudă cumpătarea, propovăduieşte adevărul şi răbdarea în suferinţă, statornicia când eşti lovit de nenorocire. Toate astea sunt ca un grâu stătut din care mănâncă şoarecii, iar oamenii nu mai vor să-l mănânce pentru că-i vechi şi mucegăit.” În acelaşi timp, îl încerca şi un sentiment de dezamăgire. Se aştepta să descopere taine necunoscute, vrăjitoreşti, sau cel puţin să audă un retor uimitor prin elocinţa lui. În schimb auzi doar cuvinte nespus de simple, lipsite de