înarmă pe sine şi pe tovarăşii săi cu cuţite scurte, încovoiate. Iar Chilon îşi puse peruca de care făcuse rost în drum spre Eunicius. Apoi porniră, grăbind să ajungă la îndepărtata Poartă Nomentana înainte de închiderea ei.

 

 

Capitolul  XX

 

 

Merseră pe Vicus Patricius în lungul Viminalului până la fosta Poartă Viminala, aproape de platoul pe care Diocletian a construit mai târziu o splendidă baie. Trecură de resturile zidului lui Servius Tullius şi prin nişte locuri şi mai pustii ajunseră la Via Nomentana, iar acolo, cotind la stânga spre Salaria, se treziră printre dealuri pline de cariere de nisip. Pe ici, pe colo se aflau cimitire. Între timp, se întunecase şi, deoarece luna nu ieşise încă, le-ar fi venit foarte greu să găsească drumul, dacă nu li s-ar fi arătat creştinii înşişi, aşa cum prevăzuse Chilon. În dreapta şi în stânga, se zăreau siluete negre mergând cu grijă spre văgăunile de nisip. Unii dintre oamenii aceia purtau felinare, acoperindu-le pe cât puteau cu mantiile, alţii, care ştiau mai bine drumul, mergeau pe întuneric. Ochii abili de soldat al lui Vinicius distingeau după mişcări pe bărbaţii tineri de bătrânii care se sprijineau în toiege şi de femeile înfăşurate cu grijă în stole lungi. Rarii trecători şi sătenii care plecaseră din oraş spre casă cu siguranţă îi considerau pe aceşti călători nocturni drept muncitori, îndreptându-se spre nisipării, sau membri ai vreunei asociaţii funerare care organizau din când în când agape rituale de noapte. Pe măsură însă ce tânărul patrician şi tovarăşii lui înaintau, în jurul lor clipeau tot mai multe felinare şi numărul oamenilor sporea. Unii cântau cu voce înăbuşită cântece care lui Vinicius îi păreau pline de nostalgie. Urechea lui înregistra cuvinte disperate sau fraze de cântec cum erau acestea: „Scoală-te, tu cel ce dormi!” sau „Învie din morţi!” Din când în când, numele lui Christos se repeta în gura bărbaţilor şi a femeilor. Vinicius însă dădea puţină atenţie la cuvinte, căci se gândea că poate una dintre siluetele acelea negre este Ligia. Unii, trecând pe aproape spuneau: „Pace vouă!” sau „Slavă lui Christos!” iar el tresărea şi inima începea să-i bată mai tare, căci i se părea că aude vocea Ligiei. Anumite gesturi sau mişcări trezeau în el iluzia că o recunoaşte, dar de fiecare dată, apropiindu-se, trebuia să-şi dea seama că se înşeală.

Drumul i se păru lung. Cunoştea bine locurile acestea, însă pe întuneric nu reuşea să se orienteze. La fiecare pas, apăreau când o trecere îngustă, când un zid, când nişte clădiri de care nu-şi amintea să le fi ştiut în apropierea oraşului, în sfârşit, un ciob de lună apăru printre nori, luminând împrejurimile mai bine decât zarea firavă a felinarelor. În depărtare, văzură strălucind ceva ca un foc sau o flacără de torţă. Vinicius se aplecă spre Chilon şi întrebă dacă acolo-i Ostrianum.

Chilon, pe care noaptea, depărtarea de oraş şi siluetele acestea ca nişte stafii îl înfricoşau evident, răspunse cu o voce nesigură:

Nu ştiu, stăpâne, n-am fost niciodată în Ostrianum. Oricum, însă ar fi putut să-l slăvească pe Christos undeva mai aproape de oraş.

După câteva clipe, simţind nevoia să vorbească pentru ca să-şi mai domolească frica, adăugă:

Se adună ca tâlharii şi doar n-au voie să omoare, numai dacă ligianul nu m-o fi minţit cu neruşinare.

Vinicius, care se gândea la Ligia, se mira de măsurile de precauţie luate de coreligionarii ei, care se adunau în taină, să-l asculte pe preotul lor suprem şi spuse:

Ca orice religie şi asta îşi are adepţii ei printre noi. Creştinii însă sunt o sectă evreiască. De ce se adună aici, când în Transtiberim sunt temple evreieşti unde evreii aduc jertfe în toiul zilei?

Nu stăpâne. Tocmai evreii sunt duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Mi s-a povestit că în timpul celuilalt împărat era gata să izbucnească un război între evrei şi dânşii. Împăratul Claudius, plictisit de tulburările acestea, i-a alungat pe toţi evreii din Roma, dar astăzi edictul acesta nu mai este în vigoare. Creştinii totuşi se ascund de evrei şi de populaţia care, după cum îţi este ştiut, îi acuză de crime şi-i urăşte.

O vreme, îşi continuară drumul în tăcere, după care Chilon, a cărui frică se înteţea pe măsură ce se depărtau de porţi, spuse:

Întorcându-mă de la Euricius, am împrumutat de la un bărbier o perucă, iar în nas mi-am vârât două grăunţe de bob. N-aş vrea să mă recunoască. Dar şi dacă m-ar recunoaşte, tot n-au să mă omoare. Sunt oameni buni! Sunt chiar oameni foarte cumsecade, pe care-i iubesc, şi-i preţuiesc.

Nu-i linguşi prea devreme, lăudându-i, răspunse Vinicius.

Intrară într-o vâlcea îngustă, mărginită de două valuri de pământ, pe deasupra cărora trecea într-un loc un apeduct. Între timp, luna ieşise din nori şi la capătul văii zăriră un zid năpădit de iederă, care strălucea argintată în lumina lunii. Aici era Ostrianum.

Lui Vinicius inima începu să-i bată mai tare.

La poartă doi fossori{104} luau însemnele. Peste o clipă, Vinicius şi tovarăşii săi ajunseră într-un loc destul de larg, închis din toate părţile de ziduri. Ici şi colo, se vedeau pietre de mormânt risipite, dar adevăratul hipogeum{105} se afla în mijloc; era un fel de criptă, cu partea inferioară sub pământ. Acolo erau mormintele. În faţa intrării în criptă clipocea un havuz. Era evident că un număr prea mare de persoane n-ar încăpea în hipogeum. Vinicius deduse că ceremonialul va avea loc sub cerul liber, în curtea unde în curând se adună o mulţime foarte numeroasă. Cât vedeai cu ochii felinarele pâlpâiau unele lângă altele şi mulţi dintre cei veniţi nu aveau deloc lumină. Cu excepţia câtorva, care se descoperiseră, toţi, de teama trădătorilor sau din pricina frigului, rămăseseră cu glugile pe cap. Tânărul patrician se gândi cu groază că dac-au să rămână aşa până la sfârşit, atunci în mulţimea asta, pe întuneric, n-are s-o poată recunoaşte pe Ligia.

Deodată, lângă criptă, fură aprinse