de la bun început că n-o să capete nimic! Îţi ofer în schimb recunoştinţa mea, iar dacă preferi în locul recunoştinţei mele două dobitoace, atunci tu eşti al treilea şi în cel mai bun caz ar trebui să fii păstor, nu zeu. Păzeşte-te să nu dovedesc oamenilor ca filozof ce sunt că nu exişti, căci atunci nimeni n-o să-ţi mai aducă jertfe. Cu filozofii e recomandabil să fii în relaţii bune”.

Astfel, discutând cu sine şi cu Hermes, se întinse pe o laviţă, îşi puse mantia sub cap şi în timp ce sclavii strângeau masa, adormi. Se trezi şi el în atrium, unde avu prilejul să contemple, plăcut impresionat, statura gigantică a spadasinului exgladiator, care domina încăperea. Croton se învoise cu Vinicius asupra preţului expediţiei şi tocmai îi spunea:

Pe Hercule! Bine că m-ai chemat la tine azi, stăpâne, căci mâine plec la Benevent. M-a chemat acolo nobilul Vatinius să lupt în prezenţa împăratului cu un oarecare Sifax, cel mai puternic negru pe care l-a dat cândva Africa. Îţi închipui, stăpâne, cum are să-i trosnească şira spinării în braţele mele, dar în afară de asta, am să-i zdrobesc cu pumnul şi falca lui cea neagră.

Pe Pollux! răspunse Vinicius. Sunt convins că aşa ai să faci Croton.

Şi ai să procedezi foarte bine, adăugă Chilon. Da!… în afară de asta, să-i zdrobeşti falca! E un gând bun şi o faptă demnă de tine. Sunt gata să pun rămăşag că ai să-i zdrobeşti falca. Deocamdată însă, unge-ţi membrele cu ulei, dragul meu Hercule, şi încinge-te, căci să ştii că poţi avea de-a face cu un adevărat Caccus{103}. Omul care o păzeşte pe fata ce-l interesează pe ilustrul Vinicius, se pare că are o putere excepţională.

Chilon vorbea aşa numai ca să aţâţe ambiţia lui Croton, însă Vinicius spuse:

Aşa-i, n-am văzut, dar mi s-a spus despre el că, prinzând un taur de coarne, poate să-l târască până unde vrea.

Vai! strigă Chilon, care nu-şi închipuise ca Ursus să fie atât de puternic, Croton zâmbi dispreţuitor.

Mă prind, ilustre stăpâne, spuse el, să apuc cu mâna asta pe cine-mi indici, iar cu astălaltă să mă apăr de şapte asemenea ligieni şi să-ţi aduc fata acasă chiar dacă toţi creştinii din Roma ar goni după mine ca lupii de Calabria. Dacă n-am să fac asta, mă las biciuit pe acest impluvium.

Nu-l lăsa, stăpâne, să facă asta! strigă Chilon. Au să arunce în noi cu pietre şi atunci la ce-o să mai ajute puterea lui? Nu-i mai bine să luăm fata din casă şi să n-o expunem nici pe ea, nici pe noi la pieire?

Aşa o să facem, Croton, încuviinţă Vinicius.

Banii tăi, voia ta! Ţine minte însă, stăpâne, că mâine plec la Benevent.

Am cinci sute de sclavi numai în oraş, răspunse Vinicius.

După aceea, le făcu semn să plece, iar el se duse în bibliotecă şi, aşezându-se, scrise către Petronius următoarele cuvinte:

„Chilon a găsit-o pe Ligia. Astă seară mă duc cu el şi cu Croton în Ostrianum şi am s-o răpesc sau acolo pe loc, sau mâine din casa în care se ascunde. Fie ca zeii să reverse asupra ta toată bunăvoinţa lor. Rămâi sănătos, carissime, căci bucuria nu-mi permite să scriu mai mult”.

Lăsând trestia din mână, începu să se plimbe cu paşi repezi prin încăpere, căci în afară de bucuria care-i umpluse sufletul, îl mistuia înfrigurarea. Îşi spunea că a doua zi Ligia are să fie în casa asta. Încă nu ştia cum are să se poarte cu ea, simţea însă, că dacă ea o să vrea să-l iubească, are să devină sclavul ei. Îşi aminti de asigurările Acteii că a fost iubit şi se înduioşă. Va trebui deci numai să învingă pudoarea ei feciorelnică şi unele jurăminte pe care probabil le impune învăţătura creştină. Dacă-i aşa, după ce Ligia va fi în casa lui şi va ceda îmbierilor sau forţei, va trebui să-şi spună şi ea: „S-a întâmplat! Ce să-i faci?” iar pe urmă va fi docilă şi iubitoare.

Intrarea lui Chilon întrerupse cursul acestor plăcute gânduri.

Stăpâne, spuse grecul, iată ce mi-a venit în minte: dar dacă creştinii au anumite însemne, anumite tessera fără de care nu va fi lăsat nimeni să intre în Ostrianum? Ştiu că în casele de rugăciuni aşa se procedează. Am primit o dată un asemenea însemn de la Euricius; permite-mi deci să mă duc la el, să-l întreb amănunţit şi să mă aprovizionez cu asemenea însemne dacă se dovedesc absolut necesare.

Bine, nobile înţelept, răspunse Vinierus, vesel. Vorbeşti ca un om prevăzător şi pentru asta ţi se cuvine laudă. Ai să mergi deci la Euricius, sau unde-ţi place, dar pentru mai mare siguranţă ai să laşi aici, pe masă, punga aceea pe care-ai căpătat-o.

Chilon, care întotdeauna se despărţea cu durere de bani, se cam strâmbă, însă, neavând încotro, se conformă poruncii şi ieşi. De la Carinae până la Circ, unde se afla dugheana lui Euricius, nu era prea departe, de aceea se întoarse cu mult înainte de căderea serii.

Iată însemnele, stăpâne. Fără ele nu ne-ar fi dat drumul. L-am întrebat amănunţit despre drum. I-am spus lui Euricius că am nevoie de însemne numai pentru prietenii mei, eu însumi n-am să merg pentru că pentru mine, om bătrân, e prea departe şi, în sfârşit, că mâine am să-l văd oricum pe Marele Apostol, care are să-mi repete fragmentele cele mai frumoase din cuvântarea sa.

Cum adică: n-ai să mergi? Trebuie să mergi! spuse Vinicius.

Ştiu că trebuie, însă am să merg bine învelit cu o glugă şi pe voi vă sfătuiesc să faceţi la fel, altfel putem speria păsările.

Curând, începură să se pregătească, căci se lăsa amurgul pe pământ. Luară mantii galice, cu glugi, şi felinare; în plus, Vinicius se