— Nu, ci pentru că se presupune că tu te pricepi cel mai  bine la vrăji! se răsti Ron.

Hermione sări în picioare şi câteva bucăţele de ştiucă prăjită îi alunecară de pe farfuria de cositor, căzând pe jos.

— N-ai decât să găteşti tu mâine, Ron, să găseşti tu ingrediente şi să încerci să le vrăjeşti ca să devină ceva comestibil, iar eu o să stau aici şi o să mă strâmb şi o să mă  plâng şi o să vezi şi tu cum e să...

-Tăceţi! spuse Harry, sărind în picioare şi ridicându-şi  amândouă mâinile. Tăceţi în clipa asta! Hermione păru foarte jignită.

— Cum poţi să-i ţii partea, nu se ocupă aproape niciodată  de...

— Hermione, taci, aud pe cineva!

Asculta cu mare atenţie, cu mâinile încă ridicate, avertizându-i  să nu vorbească. Atunci, peste zgomotul curgerii râului  întunecat de lângă ei, auzi din nou vocile. Se întoarse şi se uită  la Tradar; era nemişcat.

— Ai aruncat vraja Muffliato asupra noastră, nu? îi şopti el  Hermionei.

— Le-am făcut pe toate, şopti ea. Muffliato, de ţinere la 

distanţă a încuiaţilor şi Vrăji de Deziluzionare... toate. Oricine ar fi, ar trebui să nu ne poată vedea sau auzi.

Se auziră râcâituri şi opinteli, apoi zgomotul unor bolovani şi al unor rămurele date la o parte. Deduseră că erau câţiva oameni  care coborau panta abruptă şi împădurită ce dădea în malul  îngust, unde îşi montaseră cortul. Îşi scoaseră baghetele şi se puseră pe aşteptat. Vrăjile pe care le aruncaseră în jurul lor ar  fi trebuit să fie de ajuns, în bezna desăvârşită, pentru a nu fi  observaţi de încuiaţi sau de vrăjitori şi vrăjitoare de rând. Dacă  era vorba despre Devoratori ai Morţii, atunci poate că măsurile lor aveau să fie puse pentru prima dată la încercare împotriva  Magiei Negre.

Vocile se auzeau din ce în ce mai tare, dar rămaseră nedesluşite, în timp ce oamenii ajunseră până la mal. Harry  estimă că erau la mai puţin de şase metri depărtare, dar era  imposibil de spus cu precizie, din cauza susurului apei.

Hermione îşi înşfacă gentuţa cu perluţe şi începu să cotrobăie  în ea. O clipă mai târziu, scoase trei Urechi Extensibile şi le aruncă una lui Harry şi una lui Ron, care îşi vârâră repede în  urechi capetele sforilor de culoarea pielii şi scoaseră capătul  celălalt prin crăpătura de la intrarea în cort.

Câteva secunde mai târziu, Harry auzi vocea obosită a unui  bărbat.

— Ar trebui să fie ceva somoni în râul ăsta sau crezi că nu este încă sezonul lor? Accio Somon! Se auziră nişte pleoscăituri şi apoi zgomotul unor peşti  zbătându-se în mâinile unor oameni. Cineva mormăi aprobator. Harry îşi băgă Urechea Extensibilă şi mai adânc în ureche; distinse şi alte voci peste clipocitul râului, dar nu vorbeau în  engleză sau într-o altă limbă umană pe care Harry să o fi auzit vreodată. Era o limbă aspră şi nemelodioasă, o înşiruire de horcăieli şi de zgomote guturale. Păreau să fie doi vorbitori

— unul dintre ei avea vocea ceva mai joasă şi vorbea mai rar  decât celălalt. Prin pânza din capătul opus al cortului se văzu lumina unui foc care tocmai se aprinsese, umbre imense întinzându-se între flăcări şi cortul lor. Mirosul delicios al  somonului fript pluti ademenitor înspre ei. Apoi se auziră  tacâmuri care se loveau de farfurii şi primul bărbat vorbi din  nou.

— Luaţi, Socotici, Gornuk.

— Goblini! îi şopti Hermione lui Harry, care încuviinţă din  cap.

— Mulţumim, spuseră goblinii în cor, în engleză.

— Deci, voi trei... de când sunteţi pe drumuri? întrebă o voce nouă, domoală şi plăcută.

Lui Harry îi era oarecum familiară; în faţa ochilor îi apăru imaginea unui bărbat burtos şi vesel.

— De şase săptămâni... sau şapte... nu mai ştiu, spuse bărbatul obosit. M-am întâlnit cu Socotici în primele zile şi  Gornuk ni s-a alăturat la scurt timp după aceea. E plăcut să nu fii singur. Urmă o pauză, în care continuă să se audă zgomotul  tacâmurilor, ca şi acela al unor căni de cositor, ridicate şi puse înapoi pe pământ. Tu de ce-ai plecat, Ted? continuă bărbatul.

— Am ştiut că veneau după mine, răspunse Ted, cu vocea sa  domoală, şi Harry îşi dădu dintr-odată seama cine era: tatăl lui  Tonks. Am auzit că Devoratorii Morţii erau în zonă săptămâna  trecută şi am hotărât că cel mai bine este să fug. Vedeţi voi, am  refuzat din principiu să mă înregistrez la comisia de evidenţă,  pentru că am părinţi încuiaţi, aşa că ştiam că era doar o problemă de timp, ştiam că o să trebuiască să plec, mai  devreme sau mai târziu. Soţia mea nu ar trebui să aibă  probleme, este de sânge pur. Şi m-am întâlnit cu Dean aici... când, acum câteva zile, nu, fiule?

— Da, spuse o altă voce şi, în momentul acela, Harry, Ron şi  Hermione se holbară unul la altul, în linişte, dar foarte entuziasmaţi.

Erau convinşi că recunoscusem vocea lui Dean Thomas, un  coleg al lor Cercetaş.

— Părinţii tăi sunt încuiaţi, nu? întrebă primul bărbat.

— Nu ştiu sigur, spuse Dean. Tatăl meu a părăsit-o pe mama când eram mic. Însă nu am nici o dovadă că era vrăjitor. Pentru o vreme se lăsă tăcerea; se auzea doar cum mâncau,  apoi Ted vorbi din nou.

— Dirk, trebuie să recunosc că mă mir că te-am întâlnit.

Sunt bucuros, dar surprins. Se zvonea că ai fost prins.

— Aşa este, spuse Dirk, parcursesem jumătate din drumul  spre Azkaban când am încercat să scap, l-am împietrit pe Dawlish şi i-am furat mătura. A fost mai uşor decât ai crede,  presupun că nu prea e în apele lui. Sau poate este victima unei  vrăji Confundus.

Dacă e aşa, tare aş vrea să o felicit pe vrăjitoarea sau pe vrăjitorul care l-a aranjat, probabil că mi-a salvat viaţa.

Urmă o altă pauză; tot ce se mai auzea erau lemnele pârâind pe foc şi râul spumegând. Apoi, vocea lui Ted:

— Cu voi cum stă treaba? Âă... aveam impresia că goblinii  erau în general de partea Ştim-Noi-Cui.

— Aveai o impresie greşită, spuse vocea mai stridentă a  unuia