pe terasa de sus a turnului, îmbrăţişă cu privirea lumea scăldată-n strălucire la răsăritul soarelui în care-şi recîştigase dreptul de a locui. Spre miazănoapte vederea îi era mărginită de creasta lungă de calcar a Spinării Porcului, iar de după extremitatea estică a acesteia se înălţau turnurile celor şapte zgîrie-nori din care era alcătuit oraşul Guildford. Văzîndu-le, Sălbaticul se strîmbă; dar cu timpul avea să se împace cu ele; căci noaptea ele clipeau vesel, alcătuind constelaţii geometrice sau, scăldate în lumină, îşi întindeau solemn degetele strălucitoare (într-un gest a cărui semnificaţie doar el singur din toată Anglia o înţelegea acum) către misterele insondabile ale cerurilor.

În valea care despărţea Spinarea Porcului de dealul nisipos unde se afla farul, Puttenham era doar un sătuc modest, cu căsuţe de nouă etaje, cu silozuri, cu o fermă de păsări şi o mică fabrică de vitamina D. De cealaltă parte a farului, spre sud, terenul cobora în pante lungi, acoperite de stufăriş, către un şirag de iazuri.

Dincolo de acestea, deasupra pădurilor dintre ele, se înălţa turnul cu paisprezece etaje numit Elstead. Puţin întunecate de aerul pîclos al Angliei, Capul Ciutei şi Selborne îţi arăgeau privirile către azurul romantic al depărtărilor. Dar nu numai depărtarea îl atrase pe Sălbatic la acest far unde se instalase; şi vecinătatea lui era la fel de seducătoare. Codrii, cîmpiile întinse acoperite cu ierburi sălbatice de grozamă, pîlcurile de brazi scoţieni, iazurile stălucitoare cu crengile mestecenilor atîrnînd deasupra lor, cu nuferii, cu armatele lor de trestii – toate acestea erau frumoase şi de-a dreptul uluitoare pentru ochii lui deprinşi doar cu ariditatea deşertului american. Şi pe urmă, singurătatea! Zile întregi trecură fără să vadă vreo fiinţă omenească. Farul era la o depărtare de numai un sfert de oră de zbor de Turnul de la Charing-T; dar nici dealurile din Malpais nu erau mai pustii decît acest bărăgan din comitatul Surrey. Mulţimile care părăseau zilnic Londra n-o făceau decît ca să se ducă să joace Golf sau Tenis electromagnetic. Puttenham nu avea nici un fel de terenuri de golf; cele mai apropiate suprafeţe Riemann se aflau la Guildford. Florile şi peisajul reprezentau singurele atracţii ale acestui loc. Drept care, neexistînd nici un motiv temeinic pentru a-l vizita, nu venea nimeni. În cursul primelor zile, Sălbaticul trăi singur, netulburat de nimeni.

Din banii pe care îi primise pentru cheltuielile personale la sosire, John dăduse cea mai mare parte pentru echipament. Înainte de a părăsi Londra îşi cumpărase patru pături de lînă artificială, funii şi sfori, cuie, clei, cîteva unelte, chibrituri (deşi intenţiona să-şi facă mai tîrziu un aprinzător primitiv), cîteva vase de bucătărie şi ghivece, vreo douăzeci de pachete de seminţe şi zece kilograme de făină de grîu.

— Nu, nu amidon sintetic şi nici surogat de făină de bumbac, insistase el la magazin. Cu toate că acestea sînt mai nutritive.

Dar cînd ajunsese la biscuiţii cu extracte multiglandulare şi la surogatul vitaminizat de carne de vacă, nu mai izbutise să se împotrivească recomandărilor persuasive ale negustorului. Uitîndu-se acum la cutiile de conserve, îşi reproşă amarnic slăbiciunea de care dăduse dovadă. Greţoasele produse ale civilizaţiei! Se hotărîse să nu le mănînce niciodată, nici dacă ar fi să moară de foame. „Am să le dau eu o lecţie“, îşi zise el răzbunărtor. Şi lecţia avea să şi-o dea lui.

Începu să-şi numere banii. Puţinii care-i mai rămăseseră aveau să-i ajungă cît să iasă din iarnă – sau cel puţin aşa spera. Pînă în primăvara viitoare, grădina lui avea să producă destul pentru a-l face independent de lumea exterioară. Iar între timp, mai era şi vînatul. Văzuse o mulţime de iepuri şi iazurile erau pline de păsări de baltă. Se apucă imediat să-şi facă un arc cu săgeţi.

În preajma farului erau nişte frasini, iar pentru săgeţi un deal întreg cu puieţi de alun, cu nuiele perfect drepte. Începu prin a doborî un frasin tînăr, tăie cam vreo doi metri din tulpina fără ramuri, jupui coaja şi curăţind lemnul alb strat cu strat, aşa cum îl învăţase bătrînul Mitsima, obţinu o prăjină cam de înălţimea lui, ţeapănă în partea mai groasă din mijloc, dar cu vîrfurile subţiri şi elastice. Munca aceasta îi aduse o plăcere nemaipomenită. După toate săptămînile acelea de trîndăvie de la Londra, fără să aibă nimic de făcut decît să apese pe un buton sau să răsucească un mîner – ori de cîte ori îi trebuia ceva –, acum era o adevărată încîntare să muncească într-un fel care-i solicita iscusinţă şi răbdare.

Aproape terminase de fasonat prăjina cînd tresări dîndu-şi seama că, fără voia lui, începuse să cînte – da, să cînte! Era ca şi cum, venind ca un intrus de afară, s-ar fi surprins pe sine însuşi în flagrant delict. Roşi vinovat. La urma urmei, nu pentru a cînta şi a se desfăta venise el aici, ci doar pentru a nu mai fi contaminat de murdăria vieţii civilizate; pentru a se purifica şi a deveni mai bun; prin activitate trebuia să-şi răscumpere vina. Spre spaima lui, constată că, absorbit fiind de făurirea arcului, uitase că în sinea lui jurase să nu o uite nici o clipă pe biata Linda, nici purtarea lui haină, criminală, faţă de ea, şi nici pe gemenii aceia scîrboşi, care mişunaseră ca păduchii peste misterul morţii ei, profanînd cu prezenţa lor nu numai mîhnirea şi căinţa lui, ci şi pe zeii înşişi. Făcuse jurămînt să nu uite nimic din toate astea, jurase necontenit să îndrepte lucrurile. Şi cînd-colo, iată-l aplecat cu zîmbetul pe buze asupra viitorului său arc, cîntînd, da, da, cîntînd!…

Intră în far, deschise borcanul cu muştar şi puse nişte apă la fiert.

O jumătate de oră mai tîrziu, trei muncitori agricoli Delta-Minus dintr-un grup Bokanovski de la Puttenham treceau întîmplător cu maşina în drum