să revină Matilda de dinainte de căsătorie! dar cine se poate transfigura cînd asupra lui apasă masa brutală a unei realități sufletești în stăpînirea căreia este? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne ține înlănțuiți și să elibereze ceea ce zace în noi încătușat, acea simțire diafană, profundă și pură care ne face să cădem aproape în perplexitate cînd învăluim cu privirea chipul iubit… Aveam o singură nedumerire: ce se întîmplase de fapt cu Matilda? Fiindcă una erau discuțiile noastre din care ieșeau scîntei (nu mă nelinișteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes să învingi o rezistență; în mod normal gîndim că astfel de rezistențe nici n-ar trebui să existe, dar uite că oamenii le au, și anume în chestiunile cele mai puerile) și alta această schimbare care, nu mă înșelam, venea din adîncuri. Din primul șoc rămăsesem însă cu un fir de înțelepciune și îmi spusei că Matilda n-are altă treabă decît arhitectura ei și, desigur, obiceiul de a-și contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufletești. În loc să-mi spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se întîmplă mie, lucrurile astea n-au importanță față de ceea ce știm noi că simțim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină și mortificată, cu toate că eu o acoperisem spunîndu-i că de fapt nu s-a întîmplat chiar nimic și n-avea rost să se complacă în starea aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva? Ce e mai important decît asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. „Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ți-am spus de la început cînd mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. Și ți-o spun și pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sînt gata oricînd s-o părăsesc la chemarea ta. Da’ tu acum ești departe de mine și ai timp de pierdut exagerînd întîmplările unei vizite nereușite, despre care nici măcar nu vrei să vorbești, să-ți explici ție, dacă mie nu crezi că mi-ești datoare vreo explicație, ce anume ți-a făcut rău, ce s-a întîmplat de fapt. Hai să mergem!” Capitolul VIII

Numai că această stare n-o părăsi decît după vreo săptămînă, timp în care nu descoperii nimic și văzui zilnic și cu neliniște chipul ei urîțit, de pe care fugise lumina de altădată. Și dacă rămîne așa? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar nu era, mînca zdravăn, cu poftă, și tot așa făcea și dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca și cînd nimic nu se petrecuse cu ea și mă pomenii că un fior rece îmi strînse inima și un gol insuportabil născu în mine întrebarea: dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu? Dacă ea a fost așa totdeauna și eu am văzut-o altfel? Cîteva zile mă simții ca și cînd aș fi avut în stomac un copil mort. Conversația cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecți, și cînd încercai să fac eu acest lucru relatîndu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, deși nu era absentă, mă asculta cu atenție. Nu ieșirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cunoștințe, cînd nu stătea în bucătărie cu Ana și pregătea masa. Alteori dădea drumul la radio, lua o carte și se înfunda în fotoliu să citească, dar renunța după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simțea obosită, se ducea să se culce.

Spre sfîrșitul săptămînii o văzui la un moment dat în fotoliu cu oglinda în mînă (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atenție minuțioasă și îndelungă, se strîmba, se uita cînd foarte aproape, cînd de la distanță, punea mîna pe nas, belea ochii… Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate scîrbită și reflexivă… Cînd aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, și spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe: „Arăt oribil!” Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis, pereților și se ridică din fotoliu, îmi arătă un spate care se îndepărtă leneș spre dormitor și dispăru lăsînd ușa deschisă. Deci era adevărat, arăta așa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd… Adică nu eu mă schimbasem… Și simții cum din nou ființa mea respira liber, fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar rîsul. Felul cum ea se privise în oglindă, aș zice plictisită că era plictisită, fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca și cînd ar fi fost o iapă bătrînă care se uita în golul cel mare al cîmpiei și nu mai voia nimic… Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii așezată pe taburetul din fața oglinzii de toaletă, cu un ruj în mînă. Și-l dădu peste buze, se contemplă, își supse gura… Buzele reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenîndu-și o gură de vampă… „Cum arată o curvă, zise, tu trebuie să știi… Ai fost la curve, nu? Să nu minți, toți ați fost…” Izbucnii în rîs. Vorbea tot așa, tărăgănat, ca și atunci cînd constatase că arăta oribil și nu-i păsase, sau prea puțin. Tot așa și acum, puțin îi păsa dacă am fost sau nu la… „De ce rîzi?!” mă întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-și facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o… Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se șteargă cu vată, pe care o înmuie într-o