sticluță, reușind să se boroșcăiască pe obraz și pe bărbie, enervîndu-se, o enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de rîs în toate acestea… Rîdeam fiindcă o iubeam, deși o simțeam departe de mine, dar mi se părea că se trezise totuși ceva în ea și cine știe, poate…

Într-adevăr așa se și întîmplă, a doua zi dimineața cînd deschise ochii chipul ei se limpezi și înflori sub un straniu sentiment de renaștere, uitîndu-se la mine: „Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee…” strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdicție, apoi de stupoare, la telefon, cînd mă căuta la facultate și ne auzeam vocile. Mă redescoperea? Vedea că exist? Descoperea că ea însăși exista și nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea și de care era iubită? O uluia acest fapt?…

Totuși în săptămînile următoare descoperii că întoarcerea nu era totală, ca și cînd ceea ce cîștigase înstrăinîndu-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeași casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunțe. Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, deși foarte prudente acum, nu-i aduceau decît o exclamație scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pînă cînd într-o zi îmi spuse chiar mirată: „Parcă ai fi un moșneag care trăiește din amintiri. Sîntem tineri, trăim în prezent… Nu pot să-i înțeleg pe cei care vorbesc mereu de trecut și de viitor, nu mai văd clipa de față, care singura e viață; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ți-o faci. Și de trăit cînd trăiești?” „Sînt trei dimensiuni componente ale conștiinței umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. Ne naștem și asfințim odată cu ele, nu numai bătrînii se gîndesc la trecut, nu numai tinerii la viitor și nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viața noastră ar fi ca și a lui, mîncare, ham, apă, somn, apoi iar mîncare, ham, apă și din cînd în cînd bici, dacă l-ar vizita, trăgînd căruța și auzind nechezatul unei iepe, cine știe ce reverie de pe vremea cînd era armăsar.” „Deci armăsarul are conștiință?” zise ea izbucnind în rîs cu o satisfacție stupidă, pe care o au toți cei ce nu pot urmări pînă la capăt o idee, și care cred că te-au prins că a ta e falsă. „Calul și tot ce există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Reține numai cuvîntul «jugănit», care ți se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează.” „Bine că ești tu armăsar”, rîse din nou Matilda și părăsi brusc și discuția și locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce. Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, și cînd reușea să se ferească și să nu intre în jocul lor și mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe și se temea de ceva…

Bine, îmi spusei, haideți așadar să trăim acest prezent. În duminica următoare făcurăm o vizită părinților mei, care bineînțeles că se supărară fiindcă nu-i anunțasem din timp să ne primească și ei cu masa pregătită. De astă dată Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mîna pe mine, ba chiar la un moment dat își lăsă capul pe pieptul meu…

Credea că o să fiu încîntat, eu sau părinții mei? Puțin lipsi să nu mă scoată din pepeni și scurtai vizita, crezînd că din pricina asta, că ne aflam la părinții mei, voia ea să arate că mă iubește așa tare.

Dar nu. Asta o ținu cîteva săptămîni. Încercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări… Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, deși pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îmbrăca și ieșea la plimbare… dar plimbare îi oferisem și eu cu o oră înainte. Și nu zicea vino și tu, dacă de plimbare era vorba. Ridicai din sprîncene: omul are chef să se plimbe singur, da, singur, și să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultîndu-i vorbăria. Firește că începui să ies și eu singur, fără să mă mai obosesc s-o invit. Primeam vizita cîte unui arhitect, cu soția, firește, Matilda rîdea cu gura pînă la urechi de nu știu ce, și după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca și cînd eu aș fi silit-o să rîdă astfel de te miri ce idioțenie spusă de musafiri.

Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, crezînd că în mijlocul naturii o să dorească mai puțin să-mi arate cît mă iubește! Nici vorbă! Îi dădea înainte cu tibia și mi se agăța de braț împiedicîndu-mă să urc… „Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste! satură-te!” Dar nu era așa, nu era nimic demonstrativ în acest exces și mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă? Devenii brutal în fața acestei revărsări de tandrețe, încît după acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dînd cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic așa extrinsecă… Treptat încetai să-i mai pîndesc reacțiile, ba chiar erau zile cînd nici nu mai știam dacă Matilda e veselă sau tristă… nu mai observai și ce anume stare nouă luase locul celei sufocante, care la rîndul ei să dispară după un timp și să vie alta. Se instală, adică, între noi o anume nepăsare variabilă, asemeni zilelor și anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea viețui cu cineva în aceeași casă, atîția amar de ani, cît durează o căsnicie activă (bătrînețea e sfîrșitul ei…)

Dar asta și din pricină că la facultate începu să se întîmple ceva, evenimente senzaționale, care mă surprinseră și mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, și nu