Predasem pînă atunci liniștiți, treceam și noi, ca și arhitecții, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tîrziu ca aparținînd perioadei Matilda. Adică?

Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd. Se referă la perioada de după revoluția proletară, cînd vechii idoli și mai ales vechii stăpîni devin obiectul de rîs al maselor, înfățișați ca niște paiațe, în artă, filme, teatru, spectacole de circ și de estradă. A dispărut aura în care erau învăluiți, puterea, luxul, banul, și ne apar acum așa cum erau de fapt în realitate, adică ridicoli, mărginiți, caraghioși. Numai că marii artiști făcuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea puțin, asta voia să spună Marx, aura persista atît timp cît condițiile sociale rămîneau neschimbate. Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se rîdea numai de vechii idoli, ci și de cei noi. Cel puțin ea rîdea, și la început n-o înțelesesem, pînă într-o zi cînd mă întorsei și eu acasă în prada unei mari veselii.

Mă încrucișasem în dimineața aceea pe culoarele facultății cu dentistul la care mă duceam de obicei cînd aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oraș, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură și filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său după ce mă plomba, să trecem în revistă noutățile, cu toate că salonul său era plin de clienți în suferință. Dar ne și împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărți… „A, doctore, îl întîmpinai, salut…” În loc de răspuns el îmi zîmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărît și protector și mă strînse și mă bătu ușor pe spinare, grăbit dar atent: „Cum merge?” mă întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în șir și mă pomenisem că nu mai puteam mînca într-o parte. Pierdusem o măsea și trebuise să-mi îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operație extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. „Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg și sîmburi de măsline.” El rîse cu poftă și dispăru pe ușa pe care scria Decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, deși mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite și mai ales fără să bată în ușă. „Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub.” Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atenție și nu știu de ce parcă fumau toți ca niște turci, deși nu erau toți fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul își răsfoia niște notițe, ceilalți se plimbau de colo pînă colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu știu ce așteptau de nu-și vedeau de orarul lor… Secretara deschise ușa și ne anunță: „Domnul decan vă așteaptă!” Aha! Asta era deci. Ieșirăm și ne îndreptarăm spre decanat, intrarăm… Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întîmpinîndu-ne cu un surîs cordial, stătea dentistul Vaintrub.

Se ridică în picioare și dădu mîna cu noi toți. Ni le cam zgudui pe-ale noastre… „Domnilor, ne spuse, sînt, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan… Luați loc… Sînt în măsură să vă spun că unele măsuri preced reforma învățămîntului pe care partidul o pregătește. În iunie, cînd s-a produs actul naționalizării, uzinele și fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse de comuniști. În învățămînt, în cadrul revoluției culturale, reforma învățămîntului și desigur mai ales a învățămîntului superior trebuie și ea pregătită în prealabil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filozofie și combaterea energică a filozofiei idealiste. Pînă nu de mult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referință doar pentru curioși. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează concepția despre lume materialist-dialectică a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în științele economice și sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an și treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand…”

Și ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbach și alții… „Nu notați, zise el, deși nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afișate, iar cărțile le veți găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării…” Și tăcu. Apoi adăugă: „Domnule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale…”

Veni și arătă studenților, întrerupîndu-mă din cînd în cînd, că noul decan știa filozofie. „În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx… sau iată ce scrie Lenin… dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica și putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat… Continuați.”

Hegel răsturnat! Nu rîdeam cu gura pînă la urechi, cum făcea Matilda, dar rîdeam foarte tare în forul meu interior, văzînd cum un dentist îi amenda pe marii filozofi luînd drept literă de evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesități dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dinții, îi plomba și în cele din urmă le muta și fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, și asta era cu atît mai curios cu cît îl știam pasionat de marile sisteme de la Platon și Aristotel, pînă la ontologia existențială a lui Martin Heidegger. Această stranie și rapidă transformare, care îl făcea în primul rînd antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întîmplase? Și cînd? Cum își înăbușise el ardoarea gîndirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă ideea că undeva în orașul în care trăim cineva are aceleași preocupări ca și noi, deși meseria lui e alta și că oricînd te puteai duce să-l