Abia acasă deschisei și eu fălcile și rîsei cu gura pînă la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha… ha, ha, ha, ha… ha, ha, ha, ha… „Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat?” „Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha… hi, hi, hi, hi, hi… N-are dreptate Marx, nu ne despărțim numai de trecut rîzînd, ci intrăm și în viitor tot rîzînd… însă de noi înșine…” Și îi povestii întîlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub și cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg și sîmburi de măsline… „Se pregătește o reformă a învățămîntului, continuai în timp ce mîncam flămînd. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă? Elevul și studentul trebuiau oricum să învețe? Bineînțeles! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci?!” „Cine ți-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat? rîse Matilda mai tare parcă decît mine. Șeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?” „Nu, lipsește de vreo două săptămîni, are o sciatică infecțioasă, care îl ține la pat.” „Hm! Așa credeți voi! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întîmpinat într-o zi la poarta universității de către… nu-ți spun cine și i s-a spus: din clipa asta dumneavoastră n-aveți ce mai căuta aici.” Mă posomorîi, avînd într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet și filozof i se luase catedra? „Chiar e adevărat?!” spusei. „Bineînțeles! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ți spun.”

Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, deși el mă susținuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine și se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunoși, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în față fără nici o jenă, știau prea puțină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoașteri limitate de o cenzură transcendentă, precum și adaptarea la spațiul românesc a gîndirii spengleriene conform căreia culturile și civilizațiile sînt determinate de spațiul geografic, dar avusesem grijă din politețe pentru marele poet și om de cultură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem și tăcere cînd vreun adept cu privirea sticlind de ignoranță încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalți, îmi arunca doar, din cînd în cînd, abia clipind din pleoapele lui palide și transparente, cîte-o privire rece și vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, și nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese șef de catedră înainte de război și la cursurile căruia învățasem noi filozofie? Era un umanist blînd și cu vastă cultură, moderat om de stînga, necompromis de vreo mișcare politică, ar fi fost cît se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămîni, titularul lipsea și după spusele Matildei nu din motive de boală, și nu se auzise nimic de o eventuală numire a profesorului N. „Poate că nu e adevărat!” îi spusei Matildei prins de neliniște și îndoieli. „Nu-ți spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară își are originea în prelegerea lui de deschidere a cursurilor, cînd vorbind în introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei și pe cine nu vrei, în afară de Marx și marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap!” rîse Matilda sugerîndu-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu rîdea numai de indivizi ca de-alde Calcan.

Mă retrăsei în biroul meu și în timp ce îmi beam cafeaua și Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era șefă evita să citească Scînteia în colectiv și să comenteze articolul de fond, la orele opt dimineața, lăsa pe altcineva s-o facă și dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o țigară și rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (și încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofia), ci cine știe ce obscur profesor secundar sau cine știe ce ziarist gălăgios, cum se întîmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate și pe deasupra om de știință agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puțoi care nu se jena să-l ia peste picior și să-l învețe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le accidente fără importanță. „Chestia asta nu poate să rămînă așa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii și a învățămîntului și dacă nu reacționăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm.” „Ce vrei să faci?” mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, firește, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoștea dinainte. „Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze și că noi îl vom susține.”

Matilda lăsă ziarele, își aprinse și ea o țigară și între noi se așternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment: „Mai gîndește-te!” „M-aș mai gîndi, îi răspunsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine știe ce ginecolog sau inginer de