la marginea șoselei, printre mușețel și tufe mici, prăfuite, de pelin. În dreptul vilei cu clopoței la balcon, ordonanța se opri și întoarse capul.

— Ți-e frică? îl întrebă cînd băiatul fu lîngă el.

— Mie? făcu Brînduș, zîmbind cu milă.

Apoi ridică din umeri și scuipă.

— Atunci, hai mai repede, că ne așteaptă domnul căpitan.

Dar nici de data aceasta băiatul nu grăbi pasul și ordonanța se resemnă să meargă agale, alături de el. După cîtva timp își duse mîna la capelă și și-o potrivi din nou șoptind:

— Pas alergător, că ne-a văzut.

Căpitanul îi aștepta în fața porții, în cămașă și bretele, fumînd nervos. Era un bărbat între două vîrste, mărunțel, aproape gros, cu picioarele prea scurte. Avea fața rotundă, sprîncenele ciupite și părul rar din creștet și-l adunase și-l lipise pe frunte, parcă ar fi încercat, zadarnic, să-și construiască o expresie sarcastică și oarecum feroce.

— Valentin, strigă el peste umăr, poți să te dezbraci!

Cînd Brînduș intră în curte, de pe pridvor coborî alergînd un băietan oacheș, cu părul negru, lins pe cap. Era în chiloți de baie și aducea două perechi de mănuși de box. Ca și cum nu l-ar fi văzut, Brînduș se îndreptă spre cișmeaua din fundul curții și începu să-și tragă cămașa din pantaloni. O împături cu grijă și-o așeză pe buturuga de lîngă cișmea. Apoi, cu aceleași gesturi line, măsurate, își scoase espadrilele și-și șterse mult timp picioarele în iarbă. Apoi își sumese cît putu mai sus pantalonii scurți. Căpitanul îi strigase de cîteva ori:

— Hai, musiu, mai repede, că ne-apucă noaptea!

Îi pusese deja mănușile lui Valentin și acum aștepta, jucîndu-se nerăbdător cu cealaltă pereche. În cele din urmă, Brînduș se apropie zîmbind de el și întinse amîndouă mîinile deodată, cu un gest teatral, nepotrivit, parcă ar fi așteptat să i se pună cătușe. De lîngă poartă, unde rămăsese de strajă, soldatul urmărea curios preparativele.

— Atenție! strigă deodată căpitanul. Apropiați-vă, privindu-vă drept în ochi, și strîngeți-vă mîna cavalerește!

În timp ce băieții se îndreptau unul spre altul pășind țeapăn, stîngaci, privindu-se cu severitate și încercînd să nu clipească, se auzi din nou vocea căpitanului, brusc sugrumată de emoție:

— Pregătiți formulele! Pronunțați corect, nu vă bîlbîiți!

Băieții ajunseseră unul în fața celuilalt și, prinzîndu-și anevoie amîndouă mîinile înmănușate, le clătinară de cîteva ori, cu grijă, nu cumva să le alunece mănușile înainte de comanda următoare.

— Proclamați formulele! continuă căpitanul, parcă și mai emoționat. Ascultați comanda mea și provocați-vă! Unu, doi, trei!

— Virtuoso! proclamă rar, aproape silabisind, Valentin. Hafiz!

— Opriți! strigă căpitanul ridicînd brațul drept și făcînd un pas spre ei. Care-i formula ta? se adresă băiatului.

— Virtuoso! răspunse intimidat Valentin. Virtuoso și Hafiz.

— Ce-i cu el? Nu te-am mai auzit pînă acum.

— E un poet persan.

— Da’ de unde-l știi?

— Mi l-a povestit Agripina.

— Bine, făcu căpitanul clătinînd din cap. La loc comanda. Trei pași înapoi. Înaintați, proclamați formulele și provocați-vă! Unu, doi, trei!

— Virtuoso! Hafiz! strigă cît putu mai clar Valentin.

Apoi începu să aștepte și, după cîteva clipe, întoarse încurcat capul spre taică-său.

Brînduș nu spusese nimic; își dusese doar amîndouă mănușile la gură, probabil ca să-și ascundă zîmbetul lui lung și neînțeles.

— Hei, musiu, formula! strigă căpitanul. Spune și tu ceva. Spune un cuvînt, oricare, insistă el. Așa e regula jocului. Zi, mă, un cuvînt, ce dracu?! Că doar n-oi fi mut!

— Nu pot, șopti tîrziu Brînduș. Nu pot s-o spun. E un secret.

Brînduș știa ce are să urmeze. Ca în fiecare seară, căpitanul se va apropia de el, îi va pune mîna pe umăr, îl va ruga; apoi va încerca să-i trezească amorul propriu, numindu-l incult, mîrlan, mitocan; în cele din urmă, exasperat, se va trage cîțiva pași înapoi și va urla: „Fără proclamații, atacul!”.

De data aceasta însă, căpitanul nu insistă. Zîmbi cu înțeles și privi spre Valentin.

— Să faci cum te-am învățat eu! îi spuse.

Apoi se dădu încet înapoi, cu același zîmbet misterios pe figură și așteptă, pregătindu-se să savureze pe îndelete surpriza lui Brînduș. Dar pentru că i se păru că Brînduș îl privește ironic, strigă deodată:

— Atacați!

Ca de obicei, Brînduș porni cu capul înainte, fără gardă, ținîndu-și pumnii lîngă umeri, parcă mănușile ar fi fost două mici ghiulele cu care ar fi trebuit să execute mișcări de gimnastică. Valentin îl așteptase concentrat, înțepenindu-și genunchii. Îl lovi cu pumnii unul după altul, dar parcă fără putere, căci Brînduș nu se clătină. Rămase în fața lui, zîmbind, privindu-l în ochi, provocator.

— Atacați! strigă căpitanul.

Valentin se trase un pas înapoi ca să poată lovi cu toată puterea, și cînd îl văzu pe Brînduș apropiindu-se din nou îi repezi pumnul drept peste gură.

— Apără-te! strigă căpitanul. Ține garda!

Dar Brînduș continuă să zîmbească, cu pumnii bine lipiți de umeri, cu capul puțin dat pe spate, ca și cum ar fi așteptat o comandă care întîrzia peste măsură de mult. Înfuriat, Valentin se propti în fața lui și începu să-l lovească din ce în ce mai repede, scrîșnind din dinți, suflînd greu.

— Ține garda! strigă din nou, disperat, căpitanul. Valentin, nu te pripi! Adu-ți aminte ce ți-am spus! Brînduș, apără-te!

Cîteva clipe, Valentin rămase nemișcat, dar cu pumnii gata să lovească, respirînd adînc și cu privirile înfipte în ochii lui Brînduș, care continua să zîmbească. Deodată, ca și cum ar fi auzit comanda mult așteptată, Brînduș își întinse brațele cît putu mai larg, le încordă o clipă nemișcate, apoi le ridică în sus, le lipi de corp, le repezi înainte.

— Brînduș, ține regulile, că altminteri opresc match-ul, amenință căpitanul.

Valentin reîncepu atacul, parcă mai dezordonat ca înainte, lovind la nimereală, uneori cu amîndoi pumnii deodată. Pierzîndu-și răbdarea, căpitanul sări între ei și-i despărți. Apucă de mînă pe Brînduș și-l trase deoparte, spre cișmea.

— Ascultă Brînduș, începu el cu un glas scăzut, aproape emoționat, așa ne-a fost vorba? Să-ți bați joc de mine și de familia mea?! Ascultă aici, stărui el, punîndu-i mîna pe umeri și silindu-l să-l privească, ascultă-mă că eu îți vreau binele. Vreau să te formez pentru viață, pentru