viața modernă. Trebuie să-ți intre o dată în cap că la box, ca și în toate celelalte sporturi moderne, ești obligat să respecți regulile jocului. M-ai înțeles?

— Da, domnule căpitan! rosti cu gravitate Brînduș, privindu-l cuminte în ochi.

Încurajat de purtarea blîndă și ascultătoare a băiatului, căpitanul continuă pe un ton mai familiar, aproape intim:

— E și în interesul tău, și-mi faci și mie o plăcere. Ți-am spus că am și eu slăbiciunea asta: îmi place să fiu instructor și arbitru sportiv. Dar nu așa, cu oricine, ci cu copiii mei. Pentru că, nu știu dacă ți-ai dat seama, eu am modificat regulile match-ului, le-am făcut mai cavalerești. Comenzile: „Pregătiți! Provocați!” sînt invenția mea. Ai înțeles?

— Da, domnule căpitan, repetă tot atît de grav Brînduș.

— Bravo! exclamă căpitanul bătîndu-l pe umăr. Acum, să te văd!

Dar îndată ce Valentin reîncepu atacul, Brînduș renunță la gardă și se mulțumi să eschiveze loviturile trăgîndu-se înapoi, sărind în lături sau întinzînd amîndouă brațele și încercînd să-și țină adversarul la distanță. Căpitanul privea lupta cu un zîmbet descurajat întîrziind în colțul buzelor. Din fericire zări curînd un băiat cocoțat pe gardul grădinii și, fără să se întoarcă, făcu semn cu mîna ordonanței:

— Marine, îi șopti, biciușca!

Ordonanța se plecă să-și ia nuiaua și se repezi pe poartă. În clipa următoare, copiii se risipiră luînd-o la goană spre biserică, chiuind. Soldatul scuipă amuzat, își trase capela pe ceafă și rămase de pază în fața porții, întorcînd la răstimpuri capul să urmărească lupta.

— L-a podidit sîngele! exclamă el deodată și scuipă din nou, cu furie, printre dinți, cît putu mai departe în fața lui.

Cu mîinile atîrnate de bretele, exasperat, aproape deznădăjduit, căpitanul privea cum fecioru-su îl lovea în neștire pe Brînduș. Tot atît de nepăsător ca la începutul luptei, Brînduș zîmbea însîngerat între lovituri, întinzînd doar din timp în timp amîndouă brațele, ca să-și depărteze adversarul și să-și poată scuipa sîngele care i se prelingea din nas.

— Opriți! exclamă deodată căpitanul. Destul pentru azi!

Palid, cu dinții strînși, aproape tremurînd, Valentin privea fața însîngerată a lui Brînduș. Căpitanul se apropiase și îi scotea nervos mînușile.

— Duceți-vă amîndoi și vă spălați, le spuse cu o profundă amărăciune în glas.

Brînduș își așeză fața sub cișmea și lăsă apa să-i curgă peste ochi, pe gură, pe nas. Din cînd în cînd se trăgea în lături ca să-și scuipe sîngele. După cîtva timp, căpitanul se îndreptă spre el.

— Azi îți dau o sută de lei, deși nu meriți, îi șopti furișîndu-i bancnota în palmă. Îți dau mai mult ca să te încurajez. Dar dacă nici data viitoare nu ții regula jocului, nu-ți mai dau decît cincizeci de lei. Și dacă te încăpățînezi să nu lupți, am să caut pe altcineva. Ai înțeles?

— Da, domnule căpitan, spuse Brînduș, privindu-l cu simpatie și respect, neîndrăznind să-și șteargă sîngele care continua să i se prelingă din nas.

Căpitanul ar fi vrut parcă să mai adauge ceva, dar se răzgîndi și se depărtă încurcat. Venise și Valentin și se spălau acum amîndoi, Brînduș ținîndu-și cît putea mai mult capul sub robinet, Valentin luînd apă în pumni și zvîrlindu-și-o pe față, pe brațe, pe piept.

Se auzi deodată vocea ordonanței, strigînd din stradă:

— Domnule căpitan, vine conița și domnișoarele!

Căpitanul își căută plictisit ceasul în micul buzunar secret de sub centură, acolo unde îl ascunsese înainte de match.

— Fugi de adu-mi tunica! strigă el.

Apoi, întorcîndu-se către băieți, adăugă, silindu-se să dea cuvintelor un ton oarecare:

— Grăbiți-vă, să nu vă vadă cucoanele. Să nu vadă sînge, că sînt sensibile.

Brînduș se îmbrăcase tăcut și acum își netezea părul ud cu dosul palmei. Cînd întîlni ochii lui Valentin, zîmbi deodată neașteptat de blînd și făcu un pas spre el:

— Agripina e sora ta? îl întrebă în șoaptă. Aia care a rămas repetentă, nu e așa?

Valentin împietri îmbujorat, cu cămașa în mînă.

— Nu e adevărat! făcu el tîrziu, cu un mare efort.

— A rămas repetentă! spuse Brînduș, cu același zîmbet nefiresc de blînd pe buze.

Apoi, fără să mai aduge ceva, fără să salute, se îndreptă spre portița din fundul grădinii, o deschise și porni încet, cu mîinile în buzunare, continuînd să zîmbească. Se prefăcu că nu vede ceata de băieți care se luase după el. Cîtva timp îi auzi, destul de aproape în urma lui, batjocorindu-l:

— L-a bătut de l-a stins! L-a umplut și azi de sînge!

Brînduș recunoscuse glasul Năsosului și se înveseli deodată. Se opri și scuipă de mai multe ori în șanț, încercînd să scape de gustul sîngelui care-i stăruia încă în gură. Apoi își continuă drumul, cu pasul și mai leneș, așteptînd să audă glasul Năsosului. Trebuia să mai spună: „Bătea la el băiatul căpitanului de parcă bătea la nuci! Îl plesnea cu mănușa de-i săreau scîntei din ochi!”. Lui Brînduș îi plăcea expresia asta „îi săreau scîntei din ochi” și zîmbea cu o secretă satisfacție de cîte ori o auzea. Și tot Năsosu mai spusese odată: „I-a fulgerat Valentin o tangentă de l-a năucit!”. Îi plăcuse și expresia, deși nu înțelegea prea bine ce voia să spună. Dar Năsosu n-o mai folosise de mult.

Trecuse de vila cu clopoței și se miră că nu mai aude nimic în urma lui, dar nu întoarse capul să privească. Mergea alene, cu mîinile în buzunare, oprindu-se la răstimpuri să scuipe în șanț. Nu se mai auzeau acum decît greierii. Și deodată înțelese de ce nu-l mai strigase nimeni. Ghicise pasul greu și pripit al ordonanței, apoi îl auzi strigînd de departe:

— Hei, musiu!

Se opri și întoarse încet capul. Marin alerga spre el.

— A dat ordin domnul căpitan să stai pe loc, spuse, apucîndu-l de braț. Să stai pe loc și să-l aștepți, că vine și dumnealui acușica.

— Dă-mi drumul, spuse Brînduș, încercînd să-și elibereze brațul.

— Nu, musiu! Așa a dat ordin.

— Nu-ți fie teamă, că nu fug, îl întrerupse Brînduș. Eu știu ce vrea domnul căpitan. Dă-mi drumul!

— Nu, musiu, făcu soldatul clătinînd din cap.

Apoi tăcură amîndoi, așteptînd în